joi, 10 ianuarie 2008

TACIT DESPRE DACI, SARMATI SI TRACI*
(autor: prof. dr. Eugen Cizek)

ROMANO - DACICA III - IZVOARELE ANTICE ALE ISTORIEI ROMÂNIEI

Tacit a fost unul dintre cele mai mari genii ale literaturii mondiale. De aceea, luând mai ales în consideratie forma exceptionala a discursului sau istoriografic, demn de cele mai stralucite performanţe ale artei epice universale,l-am calificat în repetate rânduri drept Homerul prozei antice.
Deşi discursul său se prezintă mai degrabă ca antiepic decât ca epic, adică traducând un epos concentrat, chiar crispat, prin excelenţă auster, chiar atunci când utilizează cele mai variate procedee ale amplificării retorice. Jacques Gaillard arată că Tacit inovează, în peisajul instoriografiei latine, atunci când impune discursului istoric o profunzime dramatică fără precedent.
Dar, desigur, Tacit nu a fost numai un mare artist, ci şi un politolog şi un filosof performant, un istoric deosebit de lucid, capabil să scruteze cu succes direcţiile principale ale evoluţiei statului şi vieţii oamenilor Romei antice. În pofida unor erori minore de interpretare a faptelor istorice şi unui "pesimism" funciar faţă de natura umană, care a condus la o anumită "mânie", câteodată exagerată, faţă de membrii familiilor imperiale [1] . Pe nedrept unii savanţi, mai ales italieni, i-au refuzat lui Tacit orice afinitate cu filosofia [2] .
De fapt Tacit a asumat filosofia antidogmatică, pe care am putea-o califica şi drept antifilosofie, a Noii Academii probabiliste[3] . Ceea ce explică pentru ce Tacit conferă îndeobşte două sau mai multe interpretări aproape fiecărui gest şi fiecărei intenţii ale personajelor sale. Aceste interpretări sunt toate plauzibile, chiar dacă Tacit, de multe ori, inclină spre una dintre ele. Şi chiar dacă, în anumite situaţii şi probleme-limită, depăşeşte complet probabilismul, ajungând practic să-l abandoneze temporar [4] . Însă explicaţiile contradictorii, deşi plauzibile, apar în textele lui Tacit şi atunci când marele scriitor se referea la alte popoare decât cel al Romei.

Totuşi principalul obiectiv al discursului istoriografic rostit de Tacit îl constituie Roma şi evoluţia ei. S-a semnalat că Tacit îşi expune programul de lucru, în acest sens, chiar din primele cuvinte enunţate în Anale şi într-un hexametru destul de neizbutit de altfel: Vrbem Romam a principio reges habuere ,,oraşul Roma l-au stăpânit la început regi” (An., 1, 1, 1). Deci Tacit iniţiază opera sa majoră prin menţionarea oraşului Roma. Chiar dacă acest enunţ reia parţial o celebră frază a lui Salustiu: urbem Romam, sicuti ego accepi, condidere atque habuere initio Troiani, ,,oraşul Roma, după câte am aflat, l-au întemeiat şi l-au stăpânit la început troienii” (SALL., C., 6, 1, 1) [5] .
Totuşi Tacit este obligat să se refere la diversele seminţii neromane, din interiorul şi din exteriorul Imperiului. El se reliefează ca partizanul fervent al extinderii puterii romane şi al romanizării lumii locuite, aşa numita oikoumène. Aspiră chiar şi la zdrobirea celor ce în Barbaricum ameninţau graniţele şi interesele Imperiului: cum erau germanii şi chiar britannii.

Dar Tacit, acest loial slujitor al absolutismului imperial, era un împătimit al libertăţii. Nimeni în literatura universală n-a consacrat libertăţii un imn atât de fervent şi de reuşit din punct de vedere artistic. De aceea l-am calificat drept un paladin al libertăţii. Tacit admiră libertas şi atunci când o regăseşte la popoarele străine Romei.
Este interesant să desluşim informaţiile furnizate de Tacit despre anumite populaţii din spaţiul pontico-danubiano-balcanic. Ca şi, fără îndoială, să elucidăm atitudinea pe care o adoptă marele scriitor faţă de aceste seminţii.

[1] * Abrevierile numelor şi operelor autorilor antici, conform uzajului internaţional, sunt cele preferate de dicţionarele Gaffiot şi Bailly.
Vezi în ultimă instanţă Eugen Cizek, "Autour de Tacite", Rivista di Cultura Classica e Medioevale, 35, 1993, pp. 219-244; id., Istoria literaturii latine, Bucureşti, 1994, pp. 553-597; id., Histoire et historiens à Rome dans l'antiquité, Lyon, 1995, pp. 217-253. Pentru inovaţia dramatizantă a lui Tacit, vezi Jacques Gaillard, Approche de la littérature latine. Des origines à Apulée, Paris, 1992, p. 23.
[2] Ca Emanuele Ciaceri, Tacito, Torino, 1941, pp. 76 ("non è un filosofo, è uno storico e, come tale, giudica dal punto di vista degli interessi di Roma; e pone al primo piano la gloria militare, manifestazione di potenza"); 90; 95; 110; Ettore Paratore, Tacito, Roma, ed. a 2-a, 1962, pp. 90-99.
[3] Pentru Tacit şi Noua Academie probabilistă, vezi Alain Michel, Le Dialogue des orateurs de Tacite et la philosophie de Cicéron, Paris, 1962, pp. 32; 138-152 etc.; id., Tacite et le destin de l' Empire, Paris, 1966, pp. 108; 122; 189; 216-231 etc.; Etienne Aubrion, Rhétorique et histoire chez Tacite, Metz, 1985, pp. 29-30; 695; 719-723; dar şi Eugen Cizek, Tacit, Bucureşti, 1974, pp. 175-183; id., Istoria literaturii latine, pp. 566-568; id., Histoire, pp. 230-232; id., Istoria în Roma antică. Teoria şi poetica genului, Bucureşti, 1998, pp. 138-140.
[4] E. Cizek, Autour de Tacite, pp. 227-228.
[5] Pentru acest program istoriografic şi obiectivele lui Tacit în general, vezi Erich Koestermann, Cornelius Tacitus. Annalen. Erlaütert und mit einer Einleitung, 4 vol., Heidelberg, 1963-1968, I, p. 56; şi E. Ciaceri, ?op. cit., pp. 115-116; 120-124; 174-179; E. Aubrion, op. cit., pp. 8-11; 32; 56; 697; Perre Grimal, Tacite, Paris, 1990, pp. 19; 266-269; dar şi E. Cizek, Istoria literaturii latine, p. 565; id., Histoire, pp. 234-235. De remarcat că şi Titus Livius îşi începuse opera printr-un tetrametru dactilic.

În mai multe randuri, am avut prilejul să se referim la menţionările dacilor de către Tacit [6] . Ele sunt de altfel puţin numeroase. Acest fapt nu trebuie să ne surprindă dacă ţinem seama că Tacit nu a scris direct despre războaiele dacice ale lui Traian. Dar se cuvine să luăm în considerare caracterul conotativ şi aluziv al scrierilor lui Tacit.

În opera genialului istoric, subtextul exprimă idei şi oferă chiar informaţii aproape tot atât de numeroase ca textul însuşi. Indirect Tacit are adesea în vedere evenimente şi personaje contemporane momentului în care îşi redacta operele.
Vom încerca să detectăm şi să analizăm datele oferite nouă de scrierile lui Tacit despre daci, în ordinea cronologică a faptelor consemnate de istoric şi nu în cea a alcătuirii operelor respective. Numai necesităţi de natură logică ne-au constrâns uneori să ne abatem şi de la ordinea cronologică a faptelor tratate de către istoric.

Astfel, în Anale, Tacit înregistrează decesul lui Gnaeus Cornelius Lentulus, fost consul în anul 14 î. C., care participase activ la politica de expansiune romană în zona Dunării [7] . Tacit nu ne spune explicit decât că Lentulus avusese nu numai meritul de a fi suportat cu demnitate sărăcia, până când putuse dobândi o importantă avere, de care se folosise modeste, cu moderaţie deci. Căci, înainte de această precizare moralizatoare, istoricul menţionase că Lentulus fusese consul şi că obţinuse triumphalia, adică ornamentele triumfale (cunună de aur, togă brodată etc.) care, sub Imperiu, se decernau, cu titlu onorific, generalilor victorioşi, în absenţa triumfului propriu-zis, de Getis gloriae, ,,în legătură cu gloria dobândită în dauna geţilor” (An., 4, 44, 1). Alte izvoare precizează că Lentulus învinsese în nordul Moesiei şi în apropierea Dunării, în anul 10 î. C., o parte dintre geto-daci, care lansau iarna incursiuni la sud de fluviu. Geto-dacii ar fi fost conduşi de regele Cotiso şi Lentulus ar fi fortificat unele aşezări din nordul Moesiei [8] . Din această scurtă aluzie rezultă totuşi că Tacit acorda o anumită importanţă campaniei militare din anul 10 î. C., care trebuie să fi consolidat sensibil poziţiile romane din zona danubiană.

Dar Tacit ne furnizează relativ mai numeroase informaţii şi idei privitoare la evenimentele anilor 68-69 d. C. 箠mod surprinzător, Tacit nu menţionează deloc politica activă practicată în spaţiul danubiano-pontic sub domnia lui Nero. El nu consemnează acţiunile întreprinse în această zonă de Tiberius Plautius Silvanus Aelianus, legat-guvernator al Moesiei, între 57 şi 67 d. C., ca succesor al lui Flavius Sabinus, viitorul prefect al Oraşului Roma şi frate al lui Vespasian [9] . Aelianus însuşi, după 67 d. C., va fi trimis în Hispania, pentru a deveni, sub Vespasian, prefect al Oraşului şi consul a doua oară. Un epitaf de la Tibur (C.I.L., XIV, 3608 = I.L.S., 986 = Inscriptiones Italiae, IV, 1, 125 = E. Mary Smallwood, Documents Illustrating the Principates of Gaius, Claudius and Nero, Cambridge, 1967, nr. 288) ne spune că acest legat transferase, probabil în 61 d. C., din Dacia la sudul Dunării, o sută de mii de daco-geţi, în text numiţi TRANSDANVVIANI. Interveniseră raţiuni strategice – aceleaşi care determinaseră o altă deplasare forţată a cincizeci de mii de daco-geţi, în anul 4 d. C. – dar şi economice, căci mai ales Dobrogea suferea de insuficienţa mâinii de lucru. Inscripţia menţiona şi respingerea unor sarmaţi iazigi, operaţii militare în Basarabia şi în Moldova, supunerea anumitor regi locali. Se crease astfel o centură de regate clientelare, în vederea protejării Moesiei. Inscripţia aminteşte şi victorii, fie şi diplomatice, repurtate de Aelianus în Crimeea actuală. Practic, Silvanus Aelianus transformase Marea Neagră în lac roman. çn aceeaşi epocă, Tampius Flavianus, înfăţişat de Tacit însuşi ca un nehotărât (H., 3, 4), guvernator al Pannoniei, spre sfârşitul domniei lui Nero, transferase de pe malul stâng pe cel drept al Dunării alţi TRANDANVVIANI, tot pentru a lucra pământul, în urma unor expediţii victorioase în Dacia (C.I.L., X, 6225 = Année Epigraphique, 1916, nr. 110; şi I.L.S., 921; 1023). S-a identificat în demersurile celor doi guvernatori un plan care viza să diminueze presiunea barbară din zona danubiană, să potenţeze în general influenţa romană în spaţiul geografic respectiv, să ocrotească aprovizionarea cu grâu a Romei din Ucraina actuală [10]

În schimb, Tacit consemnează operaţiile militare întreprinse de daco-geţi, în timpul cumplitei crize interne şi externe, parcurse de Imperiu, în 68-69 d. C. De fapt, cel puţin parţial, aceste operaţii constituiau o ripostă, chiar o revanşă, faţă de ofensiva romană, desfăşurată cu succes, în timpul domniei lui Nero, în întregul spaţiu danubiano-pontic. Astfel Tacit se referă la evenimentele crizei Imperiului, din acest an, ca şi la relatarea sa (a faptelor respective), atrox proeliis, discors seditionibus, ipsa etiam pace saeuom, "cumplită din pricina luptelor, sfâşiată de răzvrătiri, crudă şi în vremea păcii însăşi" (H., 1, 2, 1). Printre calamităţile acestui an, Tacit înregistrează şi un conflict cu sarmaţii, suebii şi daco-geţii: coortae in nos Sarmatarum ac Sueborum gentes, nobilitatus cladibus mutuis Dacus, ,,s-au ridicat împotriva noastră seminţiile sarmaţilor şi suebilor, dacul renumit fiind prin înfrângerile proprii şi prin ale noastre” l(H., 1, 2, 1). Interesant ni se pare epitetul de nobilitatus, care se referă la o evidenţiere a dacilor cu prilejul conflictului, pe care îl vom analiza mai jos. Am susţinut deja că acest epitet conotează şi ,,nobleţea”, ,,înnobilarea” dacilor. Ar fi ilustrat astfel buna reputaţie militară a dacilor, chiar o anumită stimă faţă de ei, pe care ar fi nutrit-o Tacit [11] .

O examinare mai atentă a procedeelor literare, întrebuinţate de către Tacit, ne convinge acum de contrariul. çntr-adevăr Tacit uzitează destul de frecvent ironia, îndeobşte disimulată în text. Or nobilitatus conota o falsă înnobilare, datorită incapacităţii romanilor de a face faţă discordiilor interne, care făuriseră un teren favorabil atacatorilor externi. Aceştia, în alte condiţii, n-ar fi agresat Imperiul şi deci nu s-ar fi evidenţiat în nici un chip. Dacii nu erau renumiţi şi nici înnobilaţi, după părerea lui Tacit; ei câştigaseră artificial asemenea atribute datorită erorilor comise de romani, care le acordaseră accesul la lauri, pe care nu-i meritau. Romanii au fost cei care au făcut din daci renumiţi, chiar nobili. Ironia îi viza prin urmare atât pe daci, cât şi pe romani.

Un alt enunţ din Historiae pare să coroboreze o asemenea interpretare a pasajului citat mai sus. Tot în legătură cu situaţia din 69 d. C., Tacit remarcă următoarele, după ce consemnase ravagiile pricinuite de tulburările din Germania, care primejduiseră grav Romana res, ,,puterea romană” (H., 3, 46, 1): mota et Dacorum gens numquam fida, tunc sine metu, abducto e Moesia exercitu. Sed prima rerum quieti speculabuntur; ubi flagrare Italiam bello, cuncta in uicem hostilia accepere, expugnatis cohortium alarumque hibernis utraque ripa potiebantur. Iamque castra legionum excindere parabant, ni Mucianus sextam legionem opposuisset, Cremonensis uictoriae gnarus, ac ne externa moles ingrueret, si Dacus Germanusque diuersi inrupissent ,,s-a mişcat şi seminţia dacilor, niciodată leală, atunci fără teamă, pentru că armata fusese retrasă din Moesia. La început, ei pândeau în linişte desfăşurarea evenimentelor; când însă flăcările războiului au cuprins Italia şi când au aflat că pretutindeni bântuia vrăjmăşia între romani, au năvălit asupra taberelor de iarnă ale cohortelor şi detaşamentelor de cavalerie şi au pus stăpânire pe ambele maluri ale Dunării. Tocmai se pregăteau să nimicească şi castrele legiunilor; dar Mucian li s-a împotrivit, folosind legiunea a şasea. El aflase de biruinţa de la Cremona şi se temea ca masa duşmanilor din afară să nu se năpustească asupra Imperiului, dacă dacul şi germanul, fiecare venind de pe meleaguri diferite, ar năvăli asupra lui” (H., 3, 46, 2). Prin urmare, dacii urmăriseră cu atenţie desfăşurarea războiului civil şi profitaseră de retragerea unor trupe romane din Moesia, care fuseseră trimise în Italia, unde slujiseră la zdrobirea forţelor militare fidele lui Vitellius. Ei cuceriseră taberele trupelor auxiliare, ocupaseră parte din Moesia şi urmăreau să atace chiar forţe ale legiunilor, baza armatei romane. Dacii şi sarmaţii vizau taberele legiunilor de la Viminacium, Oescus şi Novae. çncât Mucian, principalul suporter al lui Vespasian, fusese obligat să intervină. Ştim acum că Mucian ieşise în întâmpinarea invadatorilor în fruntea legiunii a şasea Ferrata, sprijinită de şaisprezece vexilaţii auxiliare. El ajunsese în Moesia, datorită marşului său, lansat din Orient, în octombrie 69. çn continuare, Tacit arată că Fortuna, soarta poporului roman, în care el credea cu tărie, venise în sprijinul Romei. Căci Mucian şi armatele din Orient au venit să combată pe invadatorii daci. De asemenea victoria de la Cremona a încurajat pe romani şi a speriat pe năvălitori. Gaius Fonteius Agrippa, care venea din Asia, a primit comanda şi conducerea provinciei invadate, ca urmaş al lui Aponius Saturninus. I s-au pus la dispoziţie detaşamente din armata înfrântă a lui Vitellius. Deoarece Vespasian dorea să disperseze în provincii şi să angajeze într-un război extern trupe ale lui Vitellius (H., 3, 46, 3).

Aşadar Tacit subliniază fără echivoc că dacii profitau de litigiile militare interne ale romanilor. El manifestă faţă de daci, fals înnobilaţi, în condiţiile războiului civil, o clară mefienţă, la care se adaugă m⮩e şi chiar un anumit dispreţ. Dar de ce Tacit îi caracterizează pe daci ca o populaţie numquam fida? S-a presupus că Tacit ar alude la un pact, la un foedus, încheiat cu romanii, înainte de invazia lor, şi care garanta pacea cu ei. Este posibil ca un asemenea foedus să fi existat: ceea ce ar explica referinţele taciteice la preliminariile liniştite ale invaziei. Eventual, acel foedus, încheiat cu sarmaţii iazigi, tot în 69 d. C., a putut să-i includă şi pe daci. Ne vom referi, în subcapitolul următor, la acest foedus realizat între iazigi şi Aponius Saturninus.

Însă pentru ce Tacit afirmă că dacii nu au fost numquam loiali? Să nu fi întrebuinţat acest cuvânt decât spre a conferi amplificare retorică enunţării sale? După părerea noastră, expusă şi cu alte prilejuri, Tacit, care, repetăm, face frecvent aluzii la evenimente contemporane redactării scrierilor sale – or Historiae fuseseră publicate foarte probabil în 110 – şi în funcţie de vocaţia conotativă a discursului său istoriografic, are în vedere o situaţie concretă, survenită către sfârşitul primului deceniu al celui de al doilea secol d. C. Procesul de colonizare şi de romanizare a Daciei se afla în plină desfăşurare. Tacit îl sprijină, de fapt îl legitimează, când afirmă că dacii trebuie ,,ţinuţi în frâu” şi că teritoriul lor se cuvine a fi intens colonizat, deoarece nu se poate pune preţ pe lealitatea lor. Ei nu sunt niciodată leali, numquam. Aşadar trebuie prevenită orice încercare a lor de a se răscula împotriva stăpânirii romane [12] .

Tacit nu avea cum să ştie că dacii nu se vor răzvrăti în mod serios niciodată împotriva autorităţilor romane. Dimpotrivă, ei vor prefera calea aculturaţiei prin integrare în raport cu romanii statorniciţi pe meleagurile lor. Căci zeci de mii de romani, colonişti, militari, veterani, funcţionari, chiar sub Traian, s-au instalat în Dacia cucerită. Pe de altă parte, Tacit exprima din nou o atitudine limpede nefavorabilă faţă de daci.

În orice caz, aluzii la invadarea Moesiei de către daci, în 69 d. C., apar şi într-un alt pasaj din Historiae. Fiindcă Tacit are în vedere ceea ce cândva Gheorghe Ceauşescu a definit drept dialectica între factorul intern şi cel extern în viziunea taciteică a evenimentelor petrecute în Roma imperială [13] . Într-un enunţ, privitor la fapte istorice posterioare relatării invaziei dacice din 69 d. C., Tacit atrage atenţia asupra repercusiunilor uciderii lui Vitellius, invazie care încurajase rebelii galli şi germani ai lui Civilis (H., 4, 54, 1). Apoi Tacit adaugă: g6alli sustulerant animos, eandem ubique exercituum nostrorum fortunam rati, uolgato rumore a Sarmatis Dacisque Moesica ac Pannonica hiberna circumsederi; paria de Britannia fingebantur, ,,gallii au prins curaj, gândind că pretutindeni oştirile noastre au aceeaşi soartă, pentru că se răspândise zvonul că taberele de iarnă din Moesia şi Pannonia erau împresurate de către sarmaţi şi daci; se plăsmuiau vorbe asemănătoare despre Britannia” (H., 4, 54, 1). Incendierea Capitoliului era considerată ca un presagiu al prăbuşirii puterii romane imperiale (H., 4, 54, 2). Prin urmare Tacit, în pofida ostilităţii învederate faţă de daci, recunoaşte gravitatea acţiunii militare comune daco-sarmatice din zona danubiană şi ecourile ei în alte spaţii ale Imperiului. Totodată, aici, el adaugă un element suplimentar: atacatorii acţionaseră nu numai în Moesia, cum afirmase în pasajul anterior citat, ci şi în Pannonia. S-ar spune că operaţiile întreprinse, câţiva ani înainte, în Pannonia, de către Tampius Flavianus avuseseră aceeaşi soartă ca şi acţiunea lui Plautius Silvanus Aelianus. Adică efectele lor fuseseră anulate de criza din 68-69. De faptul că atacurile daco-sarmaţilor afectaseră grav provinciile frontaliere ale Imperiului dă seama un alt pasaj, chiar anterior celui imediat mai sus citat. Referindu-se la disensiunile dintre căpeteniile facţiunii flaviene, care îl sprijineau pe Vespasian, Tacit notează că Antonius Primus, generalul care învinsese forţele vitellienilor în nordul Italiei, se plânsese într-o scrisoare expediată împăratului. Antonius Primus declara că el se preocupase de salvarea şi de siguranţa Italiei: non se nuntiis atque epistulis, sed manu et armis imperatori suo militare, neque officere gloriae eorum qui Daciam interim composuerint; illis Moesiae pacem, sibi salutem securitatemque Italiae cordi fuisse, ,,el (adică Antonius Primus) luptase pentru împăratul său nu prin soli şi prin scrisori, ci cu braţul şi cu armele; el nu umbrise gloria celor care puseseră întretimp bună rânduială în Dacia; aceia se îndeletniciseră cu pacificarea Moesiei, în vreme ce el avusese la inimă mântuirea şi siguranţa Italiei” (H., 3, 53, 3). çn acest text ironizant, se reliefează nu numai interesul purtat de Mucian, principalul consilier al lui Vespasian, dificultăţilor militare din zona danibiană, ci şi faptul că romanii acordau importanţă pericolului reprezentat de invazia daco-sarmată în Moesia şi în Pannonia. Pe care Tacit o considera urmarea directă a războiului civil, care diviza romanii şi forţele lor militare. Opinăm că, în acest enunţ, s-ar putea decela şi o aluzie indirectă la un foedus reînnoit cu dacii, care restabilea pacea între ei şi Roma. Deoarece numai astfel ne explicăm propoziţia privind instaurarea ordinei în Dacia, adică Daciam interim composuerint
De fapt, anumiţi daco-geţi se agitau de mai multă vreme chiar în interiorul Imperiului. Tacit ne informează că, în perioada de apogeu a scurtei domnii a lui Vitellius, se produsese o stranie impostură. Un ins se prezentase drept cel pe care Tacit îl numeşte Scribonianus Camerinus. Acest personaj a fost identificat ca fiind Sulpicius Camerinus, consul sufect în 46 d. C., proconsul al Asiei în 56-57, acuzat, urmărit, dar achitat în 58 d. C. (An., 13, 52,1). Camerinus se refugiase în Istria adriatică, unde rudele sale, Licinii Crassii, aveau clenţi şi proprietăţi: se bucurau acolo de o deosebită simpatie (H., 2, 72, 1). Însă, în 67 d. C., Camerinus fusese din nou învinuit de trădare de către Regulus (DC., 63, 18, 2) şi executat. Istoricul ne spune că impostorul adunase în jurul său o ceată de aventurieri cărora uolgus credulus et quidam militum, errore ueri seu turbarum studio, certatim adgregabantur, ,,o mulţime credulă şi câţiva soldaţi, necunoscând adevărul sau datorită patimii pentru tulburări, s-au întrecut între ei pentru a se strânge în jurul lui” (H., 2, 72, 2). çn cele din urmă, răscoala a fost reprimată, impostorul arestat şi adus în faţa lui Vitellius, unde fostul său stăpân l-a recunoscut ca sclav fugitiuus nomine Geta, ,,rob fugar având numele Geta. çndată fostul sclav a fost crucificat (H., 2, 72, 2). Prin urmare impostorul era un sclav de origine daco-getă. Întrucât, de multe ori, sclavii primeau numele naţionalităţilor din rândul cărora proveneau. Deşi exista şi moda de a acorda sclavilor nume greco-orientale. Nu era însă acesta şi cazul lui Geta. Impostura şi tentativa de insurecţie au avut loc probabil în zona Istriei adriatice. Desigur nu este exclus ca ele să fi survenit în Balcani, mai aproape de Dunăre. Nu ştim dacă printre partizanii lui Geta nu s-au aflat şi daco-geţi, sclavi ai romanilor ori oameni liberi. Nu avem de asemenea informaţii că ar fi existat vreo relaţie între această bizară mişcare şi invazia dacilor şi sarmaţilor, care i-a succedat, în scurt timp. Dar oricum rebeliunea lui Geta traduce o anumită stare de spirit, o anumită agitaţie, care cuprinsese pe dacii din exteriorul şi din interiorul Imperiului, cu puţină vreme înaintea masivei ofensive a dacilor şi sarmaţilor din zona danubiană, în 69 d. C.

Tacit menţionează însă şi operaţiile militare de întinsă anvergură, angajate de daci şi de aliaţii lor, sub domnia lui Domiţian. Istoricul se referă la aceste operaţii chiar în Agricola, prima sa scriere, consacrată mai ales memoriei strălucite a socrului său. După ce consemnează dificultăţile întâmpinate de Iulius Agricola în timpul terorii declanşate de Domiţian – când avusese de înfruntat chiar acuzaţii de trădare, de care fusese absolvit, dar şi animozitatea principelui (Agr., 41, 1-2) – Tacit utilizează următoarea frază: et ea insecuta sunt rei publicae tempora, quae sileri Agricolam non sinerent: tot exercitus in Moesia Daciaque et Germania et Pannonia temeritate aut per ignauiam ducum amissi, tot militares uiri cum tot cohortibus expugnati et capti; nec iam de limite imperii et ripa, sed de hibernis legionum et possessione dubitum, ,,şi au urmat vremuri pentru stat, care nu îngăduiau să se păstreze tăcerea despre Agricola; atâtea oştiri au fost pierdute în Moesia şi Dacia, ca şi în Germania şi în Pannonia, din pricina nechibzuinţei sau a netrebniciei generalilor; atâţia bărbaţi de arme cu atâtea cohorte au fost luaţi cu asalt şi oştenii au fost făcuţi prizonieri; nu erau pradă îndoielii că ar fi putut fi păstrate numai fruntaria Imperiului şi ţărmul unui fluviu ci şi taberele de iarnă ale legiunilor şi stăpânirea noastră” (Agr., 41, 2). Tacit adaugă apoi că, în mijlocul calamităţilor şi înfrângerilor, care se succedau an după an, opinia publică reclama trimiterea la graniţe în calitate de comandant suprem a lui Agricola, ale cărui virtuţi nu se puteau compara cu inertia et formidine, ,,nevolnicia şi spaima de duşmani” ale celorlalţi generali (Agr., 41, 4). Ceea ce se pare că a fi contrariat sensibil pe un Domiţian, mereu înclinat spre gânduri şi fapte malefice (Agr., 41, 5). Este limpede că referinţa la ţărmul unui fluviu are în vedere Dunărea, în timp ce aluzia la frontieră, desigur fortificată, priveşte limes-ul, graniţa întărită de către Domiţian, pe malul drept al Rinului, unde împăratul extinsese teritoriile romane, în urma campaniei militare efectuate împotriva chattilor, din 83 d. C. çn ce priveşte calamităţile şi înfrângerile suferite de către generalii lui Domiţian. Tacit respectă o anumită ordine cronologică. Să observăm de altfel că textul lui Tacit asociază strâns Dacia şi Moesia. çntr-adevăr, în iarna 85-86 d. C., dacii au invadat cu succes Moesia. A fost ucis însuşi guvernatorul provinciei, Gaius Oppius Sabinus. Încât, în 87 d. C., în fruntea unor puternice forţe militare, inclusiv probabil cinci sau şase legiuni, Domiţian a trimis în Dacia însăşi pe prefectul pretorienilor, generalul-cavaler Cornelius Fuscus. Acesta a pătruns efectiv în Dacia, dar a fost învins şi ucis într-o bătălie, care ar fi putut să se desfăşoare în pasul Turnu Roşu. Orosius (Hist., 7, 10, 3) va sublinia că Tacit, în partea pierdută din Historiae, notase că nici nu s-au putut înregistra destul de clar pierderile suferite de soldaţii lui Cornelius Fuscus. Se pare că a fost distrus aproape întreg efectivul legiunii a cincea Alaudae. Încât opinia publică romană asemuia acest dezastru cu cel încercat de Varus în Germania, sub domnia lui Augúst [14] . De altfel, am remarcat mai sus că, şi în Agricola, Tacit enunţase aluzii la pierderile unor armate şi la diminuarea apărării romane pe linia Dunării.

În schimb, în Agricola, Tacit nu scrie nimic despre marea expediţie, lansată în 88 d. C., pe teritoriul Daciei, de către forţele romane, aflate sub comanda lui Lucius Tettius Iulianus. Acest general a pătruns adânc în Dacia şi a repurtat victoria de la Tapae, pe care n-a putut s-o exploateze până la capăt. Se pare că el ar fi fost stingherit de răscoala lui Lucius Antonius Saturninus, ca şi de alte dificultăţi întâmpinate, pe diverse meleaguri ale Imperiului, de către armatele romane. Dificultăţi la care Tacit face aluzie concis în textul citat mai sus. çn plus, se pare că Lucius Tettius Iulianus nu a putut ataca Sarmizegetusa Regia, de teama să nu-i fie hărăzită soarta lui Cornelius Fuscus (DC, 67, 10,2).

În cele din urmă, romanii s-au retras din Dacia şi au încheiat, în 89 sau în 90 d. C., un tratat de pace cu Decebal (HIER., Chron. Abr., CCXVII Olymp., 90), care consacra o anumită suzeranitate romană asupra regatului dac, în schimbul unor subsidii, de altfel de regulă acordate vasalilor Imperiului. Pacea nu era în sine dezavantajoasă pentru Roma, dar ulterior a fost estimată compromiţătoare, deoarece Decebal n-a utilizat, ca un bun vasal, spijinul acordat lui de Imperiu, ca să-l apere, ci dimpotrivă spre a-şi consolida poziţia împotriva lui [15]. Omisiunea lui Tacit se explică prin faptul că Tacit îl detesta violent pe Domiţian. Şi, în parte, cu îndrituire. De asemenea Tacit nu menţionează, în nici un fel, divizarea Moesiei în două provincii de rang consular, Superior, în partea de vest a ex-provinciei unice, şi Inferior, în cea de est. Domiţian luase această măsură, după eşecurile din 85-87, tocmai spre a consolida apărarea stăpânirii romane, pe ţărmul drept al Dunării. Pe de altă parte Tacit face aluzie la campaniile militare penibile, comandate personal de Domiţian însuşi împotriva marcomanilor, în 89, în Germania, şi în contra sarmaţilor iazigi, în 92-93, şi în Pannonia. Aceste campanii s-au încheiat cu nereuşite, încât iazigii au ajuns chiar să masacreze o legiune romană şi să omoare pe comandantul ei. În ciuda triumfurilor pompoase, celebrate de Domiţian, la Roma s-a răspândit opinia că politica externă romană intrase într-un grav impas [16] .

Pe de altă parte, Heinz Heubner are dreptate c⮤ afirmă că enunţul taciteic, de la începutul Istoriilor, mai sus citat şi relativ la seminţiile dacilor şi sarmaţilor, ridicate împotriva Romei, ţinteşte nu numai invazia transdanubiană din 69 d. C., ci şi dezastrele suferite de către Domiţian în 85-87 d. C. [17] .

Iată deci care sunt informaţiile şi atitudinea adoptată de Tacit faţă de daci. 箠aceste cⴥva referinţe, unde nu lipsesc efectele retorice şi un vocabular de strălucită expresivitate, marele scriitor manifestă o clară ostilitate faţă de un popor, care crease Romei probleme, încⴠ trebuia cucerit. Iar teritoriul ocupat de el se cuvenea a fi intens colonizat, pentru a preveni orice perfidie din partea învinşilor. Tacit este mult mai sever faţă de daci decⴠcontemporanul şi prietenul său Pliniu cel T⮦#259r [18]. De altminteri modul cum Decebal a exploatat împotriva Imperiului condiţiile tratatului de ,,vasalitate” din 89-90 n-a putut decât să-i accentueze ostilitatea asumată faţă de daci. Chiar acele vocabule numquam fida, aplicate dacilor, ar putea conota şi utilizarea antiromană, în principiu felonă, a tratatului din 89-90 d. C. Să observăm în plus că Tacit nu spune nimic despre calităţile militare ale dacilor. Deşi este posibil să le fi prezentat în pasaje pierdute din Historiae.
Am semnalat mai sus că Tacit atribuia romanilor pierderi umane incalculabile cu prilejul campaniei nefericite, pe care o intreprinsese împotriva dacilor Cornelius Fuscus. çn orice caz omisiunea constituie la Tacit un procedeu frecvent utilizat. Dacă nu ne informează despre însuşirile războinice ale dacilor, în fond Tacit le recunoaşte implicit. În afară de aceasta, am constatat că uneori, direct sau indirect, istoricul îi prezintă ca un adversar redutabil al Imperiului, tocmai pentru că erau perfizi. Dacii ameninţau Moesia şi Pannonia, încât înfrângerea şi lichidarea puterii lor militare se impunea cu stringenţă.

[6] Vezi Eugen Cizek, Epoca lui Traian. çmprejurări istorice şi probleme ideologice, Bucureşti, 1980, pp. 318; id., ,,Sinteza daco-romană”, Romano-Dacica I. Izvoarele antice ale istoriei României, ed. a 2-a, Bucureşti, 1992, p. 33.
[7] Cum arată E. Koestermann, op. cit., II, p. 149.
[8] Aceste informaţii oferite de diverse surse apar la DC, 54, 36, 2; dar şi în HOR., O., 3, 8, 17-24; SUET., Aug., 21, 2; FLOR., Tabel., 2, 28, 18-19: vezi E. Koestermann, ibid. çnsă Dan Sluşanschi, ,,Contribuţii la studiul izvoarelor latine privitoare la ţinuturile carpato-danubiene”, Romano-Dacica I, ed. a 2-a. Bucureşti, 1992, pp. 99-113, în speţă pp. 104-107, consideră că textul horaţian nu se referă la campania lui Lentulus, ci la cea întreprinsă de Crassus în 29-27 î. C. Opinăm că această ipoteză este îndreptăţită, deoarece Horaţiu a murit în 27 noiembrie 8 î. C., răpus de un atac cerebral, iar cartea a patra a Odelor, deci posterioară celei de a treia, a apărut în 15 sau în 13 î. C.: vezi E. Cizek, Istoria literaturii latine, p. 301. Deci Horaţiu ar trebui scos din cauză în ce priveşte războiul purtat de Lentulus.
[9] Succesorii lui Aelianus au fost Pomponius Pius, între 67 şi 68 d. C., Marcus Aponius Saturninus şi Gaius Fonteius Agrippa.
[10] Bibliografia referitoare la aceste acţiuni – mai cu seamă ale lui Aelianus – şi la cauzele lor este foarte amplă. Vezi mai ales Dionis M. Pippidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1958, pp. 137-170; dar şi Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1926, pp. 103-105; 733; J. Halkin, ,,Tiberius Plautius Aelianus, légat de la Mésie sous Néron”Antiquité Classique, 3, 1934, pp. 121-164; Emil Condurachi, ,,Tiberio Plauzio e il transferimento dei 100.000 Transdanubiani nella Mesia”, Epigraphica, 19, 1959, pp. 49-65; Mario Attilio Levi, Nerone e i suoi tempi, retipărire, Milano, 1973, pp. 191-192; Tadeusz Zawadski, "La légation de Ti. Plautius Silvanus Aelianus en Mésie et la politique frumentaire de Néron", La Parola del Passato, 30, 1975 (Neronia, 1974), pp. 59-73; Eugen Cizek, Néron, al 3-lea tiraj, Paris, 1992, pp. 335-337; 345-347.
[11] Vezi E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 318; id., Sinteza, p. 33, în special n. 50; id., Istoria literaturii latine, p. 575.
[12] Acest punct de vedere apare la E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 318; id., Sinteza, p. 33; id., Istoria literaturii latine, p. 575. Pentru operaţiile invadatorilor în vederea distrugerii taberelor legiunilor de Viminacium, Oescus şi Novae, vezi Heinz Heubner, P. Cornelius Tacitus. Die Historien. Kommentar, Heidelberg, 1963-1972, III, p. 99. çn general, pentru aculturaţie, inclusiv pentru distincţia între aculturaţia acceptată, adică pentru integrare, şi cea impusă cu forţa de cuceritori, deci pentru asimilare, vezi Nathan Wachtel, ,,L'acculturation”, Faire de l'histoire, Nouveaux problèmes, culegere de studii dirijată de Jacques le Goff şi Pierre Nora, 3 vol., Paris, 1974, I, pp. 124-146; şi Henri Monot, "L'histoire des peuples sans histoire", ibid., I, pp. 106-123.
[13] Vezi Gheorghe Ceauşescu, ,,Concepţiile lui Tacit asupra politicii externe romane”, Studii Clasice, 11, 1969, pp. 145-155; şi E. Cizek, Istoria literaturii latine, pp. 574-575; id., Histoire, p. 239. [14] Ca izvoare pentru aceste două grele înfrângeri, vezi SUET., Dom., 6, 1-2; DC, 67, 5-6; EUTR., 7, 23, 4; HIER., Chron. Abr., CCXVI Olymp., 86; JORD., De rebus Geticis, 76; în ce priveşte bibliografia modernă, vezi S. Gsell, Essai sur le règne de Domitien, Paris, 1894, pp. 207-213; Roberto Paribeni, Optimus Princeps. Saggio sulla storia e i tempi dell'imperatore Traiano, 2 vol., Messina, 1926-1927, I, pp. 116-117; Carl Patsch, Der Kampf um den Donauraum unter Domitian und Traian (Beiträge zur Volkerkunde von Südosteuropa V/5), Wien-Leipzig, 1938; Hadrian Daicoviciu, Dacii, ed. a 2-a, Bucureşti, 1972, pp. 319-321; id., ,,Cornelius Fuscus” şi ,,Oppius Sabinus”, Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic - sec. X), Bucureşti, 1976, pp. 187 şi 444; E. Cizek, Epoca lui Traian, p. 84; Joël Le Gall - Marcel Le Glay, L'Empire Romain., Le Haut-Empire de la bataille d'Actium (31 av. J.-C.) à l'assassinat de Sévère Alexandre (235 ap. J.-C.), Paris, 1987, p. 391; Michel Christol-Daniel Nony, Rome et son Empire. Des origines aux invasions barbares, Paris, 1990, p. 149; Yves Roman, Le Haut-Empire romain, 27 av. J.-C. - 235 ap. J.-C., Paris, 1998, pp. 47-48; 53-54.
[15] Pentru condiţiile păcii, vezi DC, 67, 7, 4; 68, 9, 5; MART., Epigr., 6, 76, 5; 10, 7; STAT., S., 1, 1, 25; 3, 3, 170; PLIN., Pan., 11-12; ca investigaţii moderne, vezi S. Gsell, op. cit., pp. 216-221; C. Patsch, op. cit., pp. 27-32; H. Daicoviciu, Dacii, pp. 324-327; E. Cizek. Epoca lui Traian, pp. 84-85; însă şi Radu Vulpe, Studia Thracologica, Bucureşti, 1976, pp. 153-154.
[16] Vezi C.I.L., III, 6818; X, 135; SUET., Dom., 6, 2; DC, 67, 7, 2; EUTR., 7, 23; OROS., Hist., 7, 10, 4; dar şi S. Gsell, op. cit., pp. 221-227; E. Cizek, Epoca lui Traian, pp. 85-86. çn privinţa Moesiei, creată ca provincie imperială de către Tiberiu, în 15 d. C., şi despre divizarea ei, vezi M. Fluss, ,,Moesien”, Realencyclopädie der Classischen Altertumswissenschaft, 15, 1932, col. 2350-2412; Radu Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, Bucureşti, 1938, passim; E. Koestermann, op. cit., I, pp. 254; 380; Emilia Doruţiu-Boilă, "Moesia", Dicţionar de istorie veche, pp. 397-401.
[17] H. Heubner, op. cit., I, p. 22.
[18] Pentru atitudinea şi informaţiile date de Pliniu cu privire la daci şi la cucerirea ţării lor, vezi Eugen Cizek, ,,Pliniu cel Tânăr despre războaiele dacice ale lui Traian”, Romano-Dacica, Izvoarele antice ale istoriei României, II, ed. a 2-a, Bucureşti, 1994, pp. 143-192.

Nu vom insista asupra datelor oferite de Tacit cu privire la sarmaţi. Opinăm că acestea ar trebui să constituie obiectul unei analize independente, care s-ar putea dovedi foarte utilă şi interesantă. Ne vom mărgini aşadar la puţine elemente relative la sarmaţi, iazigi şi roxolani. Am consemnat de altminteri informaţiile furnizate de Tacit cu privire la alianţa dintre daci şi sarmaţi din 69 d. C. Pe de altă parte, nu numai că unii sarmaţi i-au putut sprijini pe daci în 85-88 d. C. împotriva generalilor lui Domiţian, dar eşecul înregistrat de împărat în 92-93 l-a putut obliga să ignore modul cum Decebal întrebuinţa subsidiile şi diversele ajutoare romane în vederea potenţării unui stat funciarmente antiroman. Iar Tacit era foarte probabil la curent cu repercusiunile înfr⮧erilor din Pannonia asupra întăririi regatului lui Decebal. De altfel pasajul taciteic de la începutul Istoriilor, mai sus reprodus de noi, asociază strâns, cum am arătat, sarmaţii şi daco-geţii nu doar în ce priveşte evenimentele anului 69, ci şi pentru cele petrecute sub domnia lui Domiţian. De fapt se pare că autorităţile romane ale lui Domiţian purtaseră tratative cu germanii din zona Dunării şi cu sarmaţii iazigi, pe care au încercat în zadar să-i convingă să atace pe Decebal, spre a realiza o alianţă de mare anvergură. Forţele lui Tettius Iulianus urmau să opereze în Dacia, în virtutea înfăptuirii unei mari coaliţii antidacice. Dar, cum am arătat în fraza anterioară, aceste tratative au eşuat [19] .
În al doilea opuscul al său, Germania, Tacit precizează că tribul venedilor practica un alt mod de viaţă decât cel al sarmaţilor, aceştia din urmă in plaustro equoque uiuentibus, "trăind în car şi pe cal" (G., 46, 2). În fraza precedentă, Tacit recunoscuse însă că fruntaşii venedilor se amestecaseră prin înrudire cu unele căpetenii sarmatice, încât îşi sluţeau – foedantur ? înfăţişarea (G., 46, 1). Tacit are probabil în vedere obiceiul sarmaţilor roxolani, care locuiau mai ales în Basarabia, de a-şi deforma craniul prin bandajare, încă din copilărie. Sarmaţii iazigi, trăitori, în secolul I d. C., între Dunăre şi Tisa, adică în actuală C⭰ie ungară, nu practicau această ,,înfrumuseţare? Îndeobşte sarmaţii duceau un mod de viaţă nomad, legat de utilizarea complexă a cailor. În Historiae, Tacit se referă la alte deprinderi ale sarmaţilor roxolani ca: incapacitatea lor de a purta lupte de infanterie, compensată însă de o cavalerie foarte performantă, înarmată cu nişte conti, "ţepuşe lungi" şi cu săbii foarte grele şi de mari dimensuni – gladii ?, m⮵ite cu ambele braţe (H., 1, 79, 2-3). Sarmaţii nu purtau scuturi, dar căpeteniile lor erau ocrotite de catafracte, armuri grele, ţesute din piele foarte dură, peste care erau cusute ,,lame” de fier, dispuse în formă de solzi (H., 1, 79, 3-4). Această armură proteja atât calul cât şi călăreţul, dar era atât de împovărătoare încât împiedica luptătorul căzut de pe animal să se ridice în picioare [20] . Această descriere etnologică a lui Tacit este prilejuită de relatarea incursiunilor roxolanilor în Moesia, în 67-68, când masacraseră două cohorte romane, şi în 69 d. C., sub domnia lui Otho, adică înaintea puternicii ofensive daco-sarmatice, mai sus analizată. De fapt, cum a reliefat Heinz Heubner, Tacit realizează o ,,synkrisis” privitoare la virtuţile sarmatice şi romane [21] . Căci roxolanii, care dispuneau de nouă mii de călăreţi, dar erau preocupaţi de pradă, în măsură mai sensibilă decât de tactica de luptă, sunt zdrobiţi de legiunea a treia. După victorie, la Roma, i s-a decernat o statuie triumfală lui Marcus Aponius Saturninus (H., 1, 79, 1-5).
Tacit scrie de asemenea despre iazigi. Aceştia se instalaseră în C⭰ia ungară în jurul anului 20 d. C., după ce părăsiseră ţinuturile Dunării de Jos, unde fuseseră înlocuiţi de roxolani. Prezenţa lor anterioară în zona pontico-danubiană este atestată de mai multe surse (OV., Tr., 2, 191; Pont., 4, 79; STR., 7, 3, 17; PTOL., 3, 5, 19). Ajunseseră astfel vecini cu romanii (PLIN., N.H., 4, 81) [22] . Tacit ne spune că iazigii, a căror forţă militară rezidă tot în cavalerie, luptau în câmp liber uagi, "în cete dezordonate". Ei l-au sprijinit pe Vannius, regele suebilor, care era contestat de alte populaţii germanice. çn cele din urmă, Vannius şi iazigii sunt înfrânţi (An., 12, 29-30). În sfârşit, în timpul războiului civil din 69 d. C., cum am arătat mai sus, pentru a-l combate pe Vitellius, Aponius Saturninus a trebuit să-şi deplaseze spre Italia cele mai importante trupe de elită. Ca să asigure liniştea, în Moesia şi în Pannonia, el a încheiat o înţelegere, deci un foedus, cu iazigii. Prin urmare căpeteniile lor au fost cooptate în rândul forţelor militare auxiliare ale romanilor. Sarmaţii din Câmpia ungară au oferit romanilor şi sprijinul luptătorilor iazigi de rând, mai ales al performantei lor cavalerii: plebem quoque et uim equitatum, qua sola ualent, offerebant, ,,ofereau chiar şi mulţimea lor de rând şi forţa călăreţilor, prin care singură ei sunt puternici” (H., 3, 5, 1). Dar acest munus, ,,dar” le-a fost refuzat, ca barbarii să nu profite de discordiile interne ale romanilor şi să nu manevreze necinstit între taberele angajate în războiul civil. În plus Aponius Saturninus şi-a asigurat şi sprijinul suebilor (H., 3, 5, 1). Am constatat mai sus care au fost efectele practice ale acestor precauţii! Dacii, care erau mai primejdioşi decât sarmaţii, s-au aliat cu aceştia, poate în special cu roxolanii, şi au atacat masiv Moesia. Dar, întrucât puternica invazie daco-sarmatică a afectat şi Pannonia, cum am semnalat mai sus, şi unii dintre iazigi au putut participa la acest complex atac împotriva teritoriilor romane. În sfârşit, Tacit notează că, după învingerea lui Vitellius, la Roma s-au conferit lui Mucian triumphalia, ornamentele triumfale, nu pentru victoriile din războiul civil, ci sub pretextul zdrobirii de către el a sarmaţilor (H., 4, 4, 2). Chiar pentru învingător, un război civil apărea ca nefast, nelegiuit.
Nu dorim să discutăm pe larg problema apartenenţei etnice a triburilor venedilor şi fennilor. Aceste seminţii erau foarte probabil germanice, însă întreţinuseră strânse relaţii cu sarmaţii (G., 46, 1-3). Aceşti germani, ca şi peucinii, numiţi îndeobşte bastarni, ajunseseră vecini cu dacii şi deprinseseră tactica de luptă a sarmaţilor, pe care în secolul al III-lea d. C. o vor adopta şi goţii [23] .
Prin urmare, spre deosebire de modul în care îi tratează pe daci, Tacit oferă informaţii despre felul de viaţă şi mai cu seamă despre armamentul şi tactica militară a sarmaţilor. Le recunoaşte anumite calităţi de războinici, mai ales performanţe în ce priveşte cavaleria, dar îi consideră nestatornici, neloiali faţă de angajamentele luate, preocupaţi de pradă şi incapabili de o organizare politică şi militară eficace. Istoricul nu-şi poate reţine un anumit dispreţ faţă de ei, deşi îi socoteşte destul de periculoşi pentru siguranţa teritoriilor romane.


[19] Pentru aceste tratative, vezi H. Heubner, op. cit., I, p. 22.
[20] Despre armamentul, obiceiurile sarmaţilor, pentru populaţia lor în general, vezi R. M. Rattenbury, ,,An Ancient Armoured Force”, Classical Rev., 56, 1942, pp. 113-116; H. Heubner, op. cit., I, pp. 163-169; Gheorghe Bichir, ,,Sarmaţii”, Dicţionar de istorie veche, pp. 519-522.
[21] ?H. Heubner, op. cit., I, p. 163.
[22] Vezi şi E. Koestermann, op. cit., III, p. 157.
[23] Vezi E. Koestermann, op. cit., I, p. 379.