luni, 6 decembrie 2010

COIF DE PRETORIAN



Coiful era aurit si avea fixat vulturul imperial.

COIF DE CENTURION ROMAN



Ofiterii superiori-peste restul ofiterilor-dar care nu aveau rang senatorial,se numeau centurioni (centuriones) si comandau un numar de minim 80 de oameni.Toti acesti centurioni erau militari de cariera,ofiteri cu experienta bogata si care supravegheau atent disciplina si actiunile oamenilor,in timpul luptei .Se distingeau,fata de ceilalti ofiteri,prin panajul purtat pe coif,orientat transversal,nu de la frunte spre ceafa.

COIFURI ROMANE TARZII DE TIP INTERCISA, SPANGEN, BERKASOVO SI DEURNE.










MAI MULTE INFORMATII PE PAGINA http://www.romancoins.info/MilitaryEquipment-Helmet-late.html#Spangen

marți, 13 iulie 2010

Coif corintic cu crista înaltă. Reprezentare pe o statuie a unei zeite.


Muzeul National de Istorie al Transilvaniei - Cluj-Napoca. Inv. V. 1066. LD: Ugruţiu, jud. Sălaj. I. 10,5 cm. Statueta, bine păstrată, face corp comun cu un soclu paralelipipedic gol înăuntru. Lipsă mâna stângă şi atributul din mâna dreaptă. Turnare plină. Patină verde.

Zeiţa cu trăsături fizionomice fine, ochii mari, la origine incrustaţi cu pastă vitroasă, are bucle la tâmple şi părul împletit la ceafă. Pe cap are coif corintic cu crista înaltă, susţinută de un sfinx. Poartă peplos doric, cu mâneci ample şi egida pe piept. Deasupra are un himation care cade transversal peste piept, lasând să se vadă egida. Mantaua face falduri verticale în partea stângă. Deşi redate schematic, faldurile lasă să se vadă poziţia membrelor inferioare. Greutatea corpului cade pe piciorul stâng, dreptul fiind uşor flexionat şi tras înapoi. Braţul drept este ridicat şi arcuit. In mâna dreaptă ţinea lancea. Braţul stâng atârnă pe lângă corp. Este posibil ca să fi sprijint cu mâna scutul. In picioare poartă sandale cu talpa groasă. Soclul paralelipedic are o mulură la partea superioară şi una la partea inferioară.

G. Finály, dă ca loc de provenienţă Ugruţiu; RR 194 F 13 pl. 2 = Civiltà, 201 F 13 (H.Daicoviciu); Gramatopl, DacAnt 184 pl. X/3; L.Marinescu în: Colocviu Freiburg 277 nr. 12 = Sargetia XXI-XXIV 1988-1991, 69 nr. 12; Cat.Cluj 8-9, 25 pl.III (C. Pop) dau ca loc de provenienţă Porolissum.
Primele decenii ale sec. III p. Chr.

Zeita Minerva cu coif corintic pe cap


Muzeul de Istorie si Arheologie Zalău. Inv. C C 228/1958. LD: POROLISSUM (Moigrad, jud. Sălaj). I 8 cm. Starea de conservare precară, suprafaţa corodată, lipsă mâna stângă, laba piciorului stâng, atributul din mâna dreaptă. Turnare plină. Patină verde.

Minerva cu coif corintic pe cap, cu crista înaltă, poartă chiton cu mâneci până la cot şi deasupra himation prins pe umărul stâng cu o fibulă rotundă. Mijlocul este încins cu un colţ al mantalei, mai scurtă la spate. In fizionomie frapează ochii mari incrustaţi la origine cu pastă albă. Braţul stâng este îndoit din cot. In mâna dreaptă ridicată ţinea, probabil, lancea. Contrapost greşit, falduri artificiale, disproporţie între cap şi corp.

C.Pop & Al.Matei, ActaMP II 1978 79 nr. 4 pl. I/3; Miclea & Florescu & Daco-romanii I 93 nr. 198 fig. 198; L.Marinescu în: Colocviu Freiburg 277 nr. 13 = Sargetia XXI-XXIV 1988-1991, 69 nr. 13.

Sec. II - III

luni, 12 iulie 2010

COIF DACIC DIN TUMULUL II DE LA CUGIR(ALBA)

Bibliografie

I.H.Crisan, Cetatea dacica de la Cugir(jud. Alba), in APULUM, XVIII, p. 81-87.

Confectionat din fier. Dateaza din sec. I. i.H. Are o calota sferica, aparatoare de ceafa cu caneluri orizontale si protuberante semisferice si a fost prevazut cu obrazare mobile, ornamentate tot cu protuberante sferice.

Piese similare au fost descoperite la Crasani(Ialomita), Gavani(Braila), Poiana(Gorj), Popesti(Giurgiu), Zimnicea(Teleorman).

Pentru imaginea acestei piese, rugamintea noastra este pentru persoanele din judetul Alba sau pentru colegii nostri arheologi.

FALXUL DACIC A GENERAT UN NOU TIP DE COIF PENTRU LEGIONARII ROMANI


FALXUL DACIC


,, Traian a venit la razboi cu soldati incercati, care-i dispretuiau pe parti si nu le pasa de sagetile lor, dupa ce vazusera ranile groaznice facute de sabiile curbe ale dacilor.” – Principia Historiae, II,,


Toate populatiile vecine invatasera repede sa se teama de sabia dacilor, caci, in mainile unui luptator incercat, aceasta reteza absolut orice, gratie formei sale unice. Arme, armuri, scuturi, oameni, cai – nimic nu rezista unei lovituri de falx. Taierea in sine se facea printr-o miscare combinata de lovire si de apasare in jos, amplificata prin folosirea ambelor maini. In plus, datorita varfului ascutit si curbat in jos, sabia putea penetra usor coifuri si armuri. Dacii se foloseau de falx spre a-si croi drum prin inima unitatilor imbracate in armura sau pentru respingerea atacurilor declansate de calareti, fapt devenit posibil datorita lungimii falxului.

Deoarece aveau nevoie de spatiu pentru a-si folosi cat mai eficient armele, dacii luptau in formatiuni mici, grupati in forma de triunghi cu varful orientat inainte. Pentru ca putea produce usor rani grave sau amputari, falxul a generat atata groaza in randul legionarilor romani, incat armurierii din Imperiu au creat un nou tip de coif, echipat cu doua benzi groase de metal asezate transversal, pentru a rezista loviturilor devastatoare.

MOTIVUL IN CRENGUTA. ORNAMENT PREZENT PE COIFURILE GETO-DACE

Motivul în crenguţă de brăduţ face parte din catalogul elementelor ornamentale utilizate pe coifurile dacice de la Poiana Coţofeneşti, Agighiol, Porţile de Fier şi Peretu, fiind atestat în continuare şi în secolele al II-lea – al V-lea şi următoarele pe piese ceramice (în special capace de recipiente), vase sau opaiţe ornamentate în relief sau prin imprimare în tehnica terra sigillata din lumea carpo-dacică, aparţinând culturii Chilia-Militari din Câmpia Română şi dacilor liberi din vechiul regat dacic. Acelaşi motiv mai este întâlnit şi pe ceramica provincială romană din Sciţia Minor, Moesia, Panonia sau din provinciile vecine din imperiu.

punct de vedere V.Boroneant

APARATOARE DE CEAFA DE LA UN COIF ROMAN

MUZEUL JUDETEAN BUZAU

„În expoziţie se află un fragment dintr-o uniformă romană, mai precis, o apărătoare de ceafă de la un coif, pe care s-a păstrat o inscripţie vizibilă cu numele proprietarului. Se numea Cornelius Augustus şi e posibil să fi fost un militar din legiunile romane sosite la nord de Dunăre. ", ne-a declarat Cătălin Dinu, arheolog la Muzeul Judeţean Buzău.

sursa. Adevarul

Rugam colegii de la muzeu sa ne ajute cu imaginea piesei in cauza.

joi, 8 iulie 2010

REPREZENTAREA UNUI COIF PE UN SIGILIU GETO-DAC



Reprezentarea unui razboinic get-dac pe un sigiliu.

O incercare de traducere a textului de pe sigiliu o gasim la Branislav Stefanoski si AL.Dabija ,, Din arhivele Daciei,,

marți, 22 iunie 2010

SEMNIFICATIA COIFULUI IN HERALDICA

In heraldica, coiful are o simbolistica prioritara.

Coiful (casca) este cel mai vechi ornament al scutului, avându-şi originea în căştile antice, înfăţişând acoperământul cavalerilor în armură. Prin urmare, reprezintă cea mai nobilă piesă din stema unui nobil. Coiful timbra sau ocrotea scutul, dar prin el se indica şi rangul personal. Exista coiful de suverani, de principi, daci, marchizi, conţi, viconţi, baroni, bastarzi. La rândul său, coiful era împodobit cu un mănunchi de pene sau din alte materiale.

Coiful constituie suportul cimierului (creştet) şi se supune regulilor heraldice. Astrel că, rangul nobiliar va determina forma, metalul, numărul de grile şi poziţia sa pe scut (faţă, profil, dreapta sau stânga). În funcţie de aceste elemente poate fi: coif de împărat, rege, duce, conte, viconte, baron etc. Regula heraldică impune prezentarea căştii deasupra scutului, în cazul unui suveran; în cazul nobililor, ea era aşezată în profil dreapta, iar în profil stânga se aşezau căştile bastarzilor. Poziţiile acestea au fost fixate în secolul XV şi au fost determinate de poziţia suveranului care stă în mijloc şi ceilalţi îl privesc din stânga şi din dreapta.

marți, 4 mai 2010

COIFURI ROMANE DE TIP COOLUS





COIFURI ROMANE DE TIP GALLIC







TIPOLOGIE PENTRU COIFURILE ROMANE DE TIP COOLUS SI MONTEFORTINO


COIFURI ROMANE DE TIP COOLUS SI HEDDERNHEIM


Coif roman de tip Coolus, ranforsat (sec. I p. Chr.) (1); coif roman de tip Heddernheim (sec. I p. Chr.)


Armura romană a fost puternic influenţată de vecinii Romei. Astfel în prima fază, coifurile romane erau predominant în stil grecesc şi confecţionate din bronz. După cucerirea galilor, imperiul a angajat pricepuţii fierari gali pentru a confecţiona coifuri pentru armată în stilul galic şi din fier. Acesta se generalizează şi rămâne în linii mari neschimbat pentru mult timp. În perioada târzie a imperiului, stilul coifurilor este puternic influenţat de persani şi sarmaţi. Diferitele tipuri de coifuri romane sunt denumite după locaţia descoperirii primelor exemplare. În timpul marşului, coiful se agăţa de umăr cu o sfoară legată de un inel din vârful calotei. De obicei căştile sunt inscripţionate cu numele posesorului şi al unităţii din care făcea parte. Penajul este folosit majoritar la parade, uneori şi pe câmpul de luptă dar mai ales de către ofiţeri. Acesta, având o lungime de până la 50 cm, făcea soldatul să pară mai înalt şi mai impunător. El se pare că era colorat în funcţie de arma şi gradul posesorului.

Tipul Montefrino. Coifuri folosite începând cu secolul al IV-lea î.e.n. până în jurul anului 50 e.n..

Tipul Coolus C. Tip de coif purtat în perioada lui Augustus şi Tiberiu. Se diferenţiază prin cozorocul metalic.

Tipul Coolus E. Diferenţa faţă de tipul precedent constă în suporturile pentru crestele de păr de cal sau pene. Creasta din vârful coifului de această dată era prinsă într-o formă metalică de "U" lungă, spre deosebire de perioada republicană când accesoriile erau prinse într-un tub scurt.

Tipul Gallic H. Se diferenţiază prin gravurile de sprâncene şi prin apărătoarea de gât care era mai înclinată. Acest tip este folosit în secolul I e.n.
Tipul Italic G. Folosit în secolul al III-lea e.n..

Tipul Spangenhelm. Stil copiat copiat de la sarmaţi, era confecţionat din bucăti de fier laminat (4 până la 6), aşezate în formă de castron şi prinse cu benzi metalice. Sunt adoptate de romani în secolul al III-lea e.n. şi continuă să fie folosite inclusiv de armatele europene până în secolul al VII-lea e.n..

Tipul Ridge. Aceast tip este folosit până în secolul al IV-lea e.n. şi apare ca un subtip de final al celui galic. Diferenţele constau în două benzi metalice încrucişate, prinse pe vârful coifului, în apărătorile pentru obraji, cele pentru gât şi uneori apar şi cele pentru nas. Acest tip a fost ralizat în mari cantităţi atât pentru infanterie cât şi pentru cavalerie. În timpul folosirii lor, conducerea imperiului a redus armura oferită soldaţilor pentru micşorarea costurilor. De multe ori singurele elemente de armură oferite erau coiful şi scutul.

Casca de cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a secolului al III-lea e.n., este realizată cu bogate decoraţii. Acestea precum şi unele căşti de paradă şi mai rar cele folosite pe câmpul de luptă, sunt dotate cu viziere în forma de faţă umană.

COIFUL ROMAN SI CASCA DE TIP WEISSENAU



Căştile şi coifurile (cassis) folosite în Imperiul roman, mai ales în primele două secole, sunt cele numite de tip Haguenau şi de tip Weissenau intrând în dotare încă de la sfârşitul sec. I î.Hr. şi începutul sec. I d.Hr. În timpul marşului casca se atârna pe umeri cu o sfoară petrecută printr-un inel fixat în vârful calotei. Primul tip (Haguenau) are o calotă din fier sau din bronz cu marginea îngustă în zona frontală şi mai proeminentă în dreptul urechilor şi apărătoare de ceafă orizontală; avea avantajul de a rezista la loviturile armelor de tăiere şi de a permite mişcările capului, dar lăsa un spaţiu vulnerabil între cască şi cuirasă. Casca de tip Weissenau are calota alungită până la baza craniului şi în faţă un ieşind de protecţie. Prezintă proeminenţe în zona urechilor, jugulare (bucculae) mai late şi apărătoare de ceafă oblică şi arcuită. Apare şi un nou tip (Niederbiber), mai greu şi mai complet, cu apărătoare de ceafă, aproape oblică, care ajunge până la baza gâtului. Calota este întărită pe partea superioară cu o placă fixată cu nituri şi acoperă fruntea până la sprâncene. Apărătoarele de urechi sunt fixate cu balamale de calotă, protejând tot obrazul, încheindu-se una peste alta sub bărbie cu ajutorul unei catarame cu limbă, lăsând liberi ochii, nasul şi gura. Aceasta este casca de cavalerie, întâlnită şi în a doua jumătate a sec. III, care foloseşte ca decoraţie volutele, fulgerele, scorpionul şi şarpele încolăcit. Căştile sunt prevăzute de asemenea cu inscripţii legate de numele posesorului sau al unităţii din care făcea parte. Diversele tipuri de căşti expuse sunt exemplificate cu cele descoperite la Bumbeşti, Berzovia şi Ocna Mureş.

În epoca imperială a fost utilizată şi casca cu mască asemănătoare cu forma tipului de Niederbider, elementele feţei fiind conturate, marcând ochii, nasul şi gura. Acest model se întrebuinţează la diferite întreceri hipice şi la paradă. Două asemenea căşti de cavalerist, de paradă, datând din sec. I provin de la Ostrov (jud. Constanţa) şi au ornamente în relief turnat şi cizelat, înfăţişând dioscurii, şarpele şi mistreţul. De la asemenea căşti provin şi măştile de la Carsium (sec. II) şi de la Romula (sec. III). Începând din sec. IV pe tot timpul Imperiului roman târziu, forma căştii se schimbă. Calota este alcătuită din două părţi unite de o bandă, care formează în acelaşi timp creasta ( crista ) longitudinală, puţin proeminentă. Baza calotei este de asemenea prevăzută cu o bandă de întărire, apărătoare de ceafă îngustă şi scurtă, apărătoare de urechi semicirculare cu perforaţii, toate fiind cu nituri, unele având şi nazal după modelul oriental. Ornarea constă în aplicarea de pietre preţioase sau semipreţioase pe calotă şi pe apărătoarele de urechi. Uneori creasta era reprezentată de un panaş fixat pe vârful calotei. El consta din pene colorate în funcţie de natura armei şi a gradului. Panaşele se foloseau mai ales la parade. Forma, culoarea şi aranjamentul acestor “creste” variau foarte mult; se ştie că centurionul purta crista transversa , de culoare alb-argintie şi aranjată cu penajul răsfrânt lateral, în două grupe de pene. După culoarea şi forma penajului ostaşii puteau recunoaşte uşor gradele superioare.

Apud Enciclopedia Dacica

ARMAMENT GETO-DAC.




Cateva modele de coifuri

luni, 3 mai 2010

COIFURI DACICE REPREZENTATE PE MONEDE EMISE DE TRAIAN


Monedele emise de Traian dupa razboaiele cu dacii.

Se pot vedea reprezentari desi destul de neclare ale trofeelor luate de la daci, scuturi, sabii (sica) chiar si coifuiri si armuri. Si o descriere destul de precisa a razboaielor dacice.

In mod cert este reprezentat un coif si o tunica de panza sau mai probabil de piele.. ..

luni, 26 aprilie 2010

COIFUL ZEITEI BENDIS



Bendis (Béndis, Mendis), zeiţă sud-tracică, probabil o zeiţă a căsătoriei care veghea asupra legăturilor matrimoniale.Numele ei este derivat din indo-europeanul *bhendh-, „legătură”.

Tracii la Tacit

Prof.Dr. Eugen Cizek

Moesia fusese ocupată de romani în ultimii ani ai erei precreştine şi plasată sub autoritatea unui comandant militar, în speţă cea a proconsulului Macedoniei. Abia în anul 15 d. C., Tiberiu a înfiinţat aici provincia Moesia care se întindea la est numai p⮦#259 la Dimum, adică p⮦#259 la o linie situată între Oescus şi Novae. Zona, care se situa la est de Dimum, numită Ripa Thraciae, din care făcea parte şi actualul teritoriu al Dobrogei, a trecut sub controlul autorităţilor romane. Chiar dacă uneori, după 15 d. C., regii Traciei au putut interveni la nord de Balcani. Pe când ţărmul Marii Negre, sub denumirea de Prefectura orae Maritimae, a fost pus iniţial sub controlul proconsulului Macedoniei, ca să treacă ulterior sub autoritatea guvernatorului Moesiei. Mai cu seamă la sud de lanţul Balcanilor a funcţionat ca regat clientelar, după 15 î. C., cel al tracilor, influenţaţi de civilizaţia elenică. De altfel regatul trac avea vechi şi strânse legături cu oraşul grecesc al Bizanţului, care era ataşat provinciei romane a Bithyniei (An., 12, 62-63 şi PLIN., Ep., 10, 43-44); de aceea, la un moment dat, Tacit caracterizase Bizanţul ca Thracia urbs, "oraş tracic" (An., 2, 54, 1). Germanicus vizitase atât Bizanţul, cât şi Perinthus, care este de asemenea prezentat ca un oraş tracic (ibid.). Perinthus se afla într-adevăr pe ţărmul tracic, dar fusese întemeiat de grecii din Samos, în 599 d. C. În vreme ce Bizanţul fusese fundat de colonişti proveniţi din Megara, în 667 î. C. Regatul trac a subsistat până în 46 d. C., când împăratul Claudiu a anexat această enclavă în teritorii romane şi l-a transformat în provincie romană [1] . Disensiunile interne, care divizau pe traci, i-au exasperat pe romani şi au jucat un rol important în suprimarea autonomiei acestui mic stat clientelar, populat de diverse triburi. Odrisii, unul dintre cele mai importante triburi tracice, locuiau în câmpie, pe ambele maluri ale fluviului Hebrus, azi Mariţa, Bulgaria actuală, unde se afla şi oraşul Philippopolis, cândva mărit şi rebotezat de Filip al II-lea al Macedoniei. Sub suzeranitatea romanilor, Philippopolis a devenit capitala Traciei [2] .
Tacit aminteşte că regatul trac clientelar avusese ca monarh pe Rhoemetalces, care sprijinise întotdeauna pe romani (An., 2, 64, 2; dar şi DC, 55, 30, 6). între 16 şi 11 î. C., tracii, revoltaţi împotriva propriei lor dinastii regale, luptaseră împotriva forţelor militare romane. La moartea acestui ,,basileu”, survenită în 12 d. C., Augúst împărţise regatul clientelar între Rhescuporis, fratele defunctului, şi Cotys, fiul regelui mort. În această diviziune, lui Cotys i-au revenit pământurile cele mai fertile, oraşele şi ţinuturile civilizate, situate în apropierea aşezărilor greceşti, aflate în sud-estul Traciei. În schimb regiunile cele mai sălbatice, puţin cultivate, din munţii Rhodope, au revenit lui Rhescuporis. De altminteri şi cei doi regi aveau firi pe măsura stăpânirii lor. Cotys avea, după Tacit, un caracter mite et amoenum, ,,blând şi plăcut. Pe când Rhescuporis era înzestrat cu un temperament atrox, auidum et societatis impatiens, ,,crud, lacom şi nesociabil” (An., 2, 64, 2). Iniţial între cei doi regi a domnit o subdola concordia "înţelegere vicleană". Până la moartea lui Augúst, deşi Rhescuporis dorea să uzurpe bunurile lui Cotys, el n-a îndrăznit să-şi atace pe faţă nepotul. După întronarea lui Tiberiu, acest monarh atrox a lansat cete de tâlhari, a început să distrugă castella, aşezările întărite, ca să provoace un război împotriva lui Cotys (An., 2, 64, 3). Tiberiu încearcă o politică de reconciliere a celor doi regi. Rhescuporis îşi invită nepotul la o întrevedere menită să aducă împăcarea. çnsă când are loc întrevederea, el îşi arestează nepotul, care, pus în lanţuri, invocă în zadar zeii ospitalităţii şi pe cei ai familiei regale (An., 2, 65, 1-3). Tiberiu perseverează fără rezultate în politica de reconciliere, căci Rhescuporis îşi ucide nepotul şi asumă controlul asupra întregului regat (An., 2, 65, 1). çn sfârşit, principele numeşte guvernator al Moesiei pe Pomponius Flaccus (An., 2, 66, 2), care pătrunde în Tracia şi, datorită unei manevre abile, îl arestează pe Rhescuporis şi-l trimite la Roma, unde acesta este acuzat în senat de văduva lui Cotys (An., 2, 67, 1-2). Este trimis în exil la Alexandria, unde, în urma unei tentative de evadare, este executat (An., 2, 67, 3) [3] . Întretimp Tracia fusese din nou împărţită de romani între fiul lui Rhescuporis, Rhoemetalces al II-lea, care va domni între 19 şi 26 d. C., şi copiii lui Cotys. Cum aceştia erau încă nevârstnici, sunt puşi sub tutela unui senator, fost praetor roman, Trebellenus sau Trebellienus Rufus (An., 2, 67, 2;ibid., 3, 38, 3; 6, 39, 1; C.I.L., V, 1878), după exemplul odinioară furnizat de Marcus Lepidus, tutore al fiilor unuia dintre Ptolemeii Egiptului. Un asemenea straniu episod de succesiune dinastică, petrecut în anul 19 d. C., denotă nu numai cruzimea aprigă şi vicleană a luptelor intestine dintre traci pentru domnia unui stat înzestrat cu o autonomie mai degrabă formală. El amintea romanlor de ferocitatea pe care ei o atribuiau de multă vreme tracilor [4] . De asemenea se reliefa consolidarea intensivă a controlului roman asupra regatului trac, care nu putea conduce ineluctabil decât la anexarea acestui mic stat clientelar.
Dar luptele pentru tronul Traciei şi tulburările nu au încetat. Cotys avusese trei fii: Rhoemetalces al III-lea, Polemo al II-lea şi Cotys. Acest fapt este ilustrat de o inscripţie provenită de la Cyzicus (I.G.R.R., IV, 145). Ar fi fost strophoi kaì hetaµroi ai lui Gaius-Caligula. Ei au fost educaţi în Italia, de altfel împreună cu Gaius-Caligula. Au devenit majori abia în 37 d. C. çnsă numai Rhoemetalces al III-lea a domnit în Tracia, deoarece Polemo a devenit rege al Pontului, iar Cotys a fost întronat de romani în Armenia Minor (DC, 59, 12, 2) [5] . Oricum, în anul 21 d. C., starea de rebeliune permanentă, în care ajunseseră să trăiască tracii, după moartea lui Rhescuporis, s-a agravat în mod simţitor. De altfel, în acelaşi an, Tiberiu trimisese, într-un sever exil, pe o insulă, un notabil al Macedoniei, numit Antistius Vetus, care fusese amestecat în planurile lui Rhescuporis, ce vizau declanşarea unui război tracic împotriva Imperiului (An., 3, 38, 2). Apare deci destul de limpede că Rhescuporis nu voise numai domnia întregului regat trac, ci şi înlăturarea controlului roman asupra lui.
De fapt gestiunea Traciei, încredinţată lui Rhoemetalces al II-lea, care, spre deosebire de tatăl lui, era filoroman, şi lui Trebellienus Rufus nemulţumise profund triburile tracilor. Aceştia îi învinuiau pe cei doi cⲭuitori că lasă nepedepsite daunele ? iniurias ? aduse tracilor (An., 3, 38, 3). Apoi istoricul adaugă: Caelaletae, Odrusaeque et Dii, ualidae nationes, arma cepere, ducibus diuersis et paribus inter se per ignobilitatem; quae causa fuit ne in bellum atrox coalescerent, ,,Celaletii, odrisii şi dii, seminţii puternice, au luat armele, sub conducerea unor căpetenii diferite, dar egale între ele printr-o obârşie de rând; din care pricină nu s-au putut uni între ele în vederea unui război cumplit” (An., 3, 38, 4). Dar sediţiunea, izbucnită chiar în ordine dispersată, a cuprins întreaga Tracie. Anumiţi rebeli au trecut munţii Haemus, Balcanii de azi, pentru a incita la răscoală populaţii aflate departe; cei mai mulţi au asediat în Philippopolis pe regele Rhoemetalces al II-lea (ibid.). çnsă noul guvernator al Moesiei, Publius Vellaeus, urmaş al lui Pompeius Flaccus [6] , a trimis cavaleria auxiliară şi cohortele de infanterie uşoară împotriva cetelor de insurgenţi, care bântuiau în Tracia. Guvernatorul însuşi a condus o legiune, pentru a despresura Philippopolis (An., 3, 39, 2). Răsculaţii, puşi pe pradă, au fost masacraţi, iar discordiile dintre asediatori, un contraatac oportun al lui Rhoemetalces, sosirea legiunii au determinat zdrobirea insurecţiei. çncât Tacit declară cu satisfacţie: neque aciem aut proelium dici decuerit, in quo semermi ac palantes trucidati sunt sine nostro sanguine, ,,nici nu s-ar cuveni să numim bătălie sau luptă adevărată aceasta în care oameni prost înarmaţi şi rătăcitori au fost masacraţi fără pierderi de sânge printre ai noştri” (ibid.). Aşadar Tacit adaugă aprecierilor formulate anterior despre traci observaţii privind nu numai atitudinea antiromană şi propensiunea spre tulburări, ci şi reliefarea capacităţilor militare reduse. Cauza este căutată în neputinţa de a-şi uni forţele, în indisciplină şi în discordiile intestine, pe care, cu manifestă bucurie, le consideră, în toate scrierile lui, ca atribute fundamentale ale barbarilor, germani, britanni etc.
Totuşi perturbarea vieţii regatului n-a încetat în Tracia clientelară. C⮤ figurează starea Imperiului şi a vasalilor lui în anul 23 d. C., Tacit aminteşte că Tracia era stăp⮩tă de Rhoemetalces şi de copiii lui Cotys. Două legiuni se aflau în Pannonia şi alte două în Moesia şi în Dalmaţia (An., 4, 5, 3). Dar o nouă şi amplă răscoală a izbucnit în Tracia anului 26 d. C. Cel ce izbutise să zdrobească pe insurgenţi, care duceau o viaţă deosebit de sălbatică – ferocius ? în munţi, adică Gaius Poppaeus Sabinus, a primit ca răsplată triumphi insignia, "ornamentele triumfale" (An., 4, 46, 1). El fusese consul ordinarius în 9 î. C. şi guvernator al Moesiei. Era bunicul pe linie maternă al Poppaeei, amanta şi ulterior soţia lui Nero [7] . Causa motus, "pricina mişcării" a consistat, după Tacit, în afară de caracterul acestor oameni, hominum ingenium, în recrutările lor numeroase – dilectus ? în armata romană. Căci tracii erau obişnuiţi să nu dea decⴠo foarte relativă ascultare regilor lor, să trimită Romei doar trupe auxiliare comandate de ofiţeri din seminţia lor şi să poarte război numai împotriva vecinilor (ibid.,). çnsă a intervenit un factor nou: ac tum rumor incesserat fore ut disiecti aliisque nationibus permixti diuersas in terras traherentur, ,,or atunci se răspândise zvonul că vor fi împrăştiaţi şi că, foarte amestecaţi cu alte seminţii, vor fi târâţi pe cele mai felurite meleaguri” (An., 4, 46, 2). çntr-adevăr romanii, în acea vreme, aveau obiceiul să-şi trimită militarii departe de teritoriile lor natale. La aceasta se adaugă faptul că rumor operează în textele lui Tacit ca un factor cauzal important [8] . çntr-o primă fază, tracii au trimis romanilor delegaţi, care să-i asigure de prietenia şi supunerea lor, dar să le declare că nu pot suporta noi poveri şi servitudinea, ca nişte învinşi: aveau arme, oameni şi erau hotărâţi să trăiască liber sau să moară. Le-au arătat autorităţilor romane culmile stâncilor fortificate, unde îşi concentraseră rudele şi nevestele. Ameninţau deci cu război sângeros (ibid.,). Aşadar Tacit consemnează din nou ataşamentul tracilor faţă de pământul natal, un anumit spirit de independenţă şi o reală pasiune pentru libertate. S-ar spune că asemenea sentimente l-au impresionat până la un anumit punct. çn continuare, istoricul arată că Sabinus răspunde pe un ton conciliant. çnsă când Pomponius Labeo soseşte din Moesia cu o legiune şi când este sprijinit de forţele regelui Rhoemetalces al II-lea, la care se adaugă propriile trupe, Sabinus atacă pe tracii rebeli, fără a le pricinui pierderi serioase (An., 4, 47, 1). Construieşte un castru şi întăreşte un munte. Totuşi insurgenţii traci veneau până în proximitatea taberelor, cântând şi dansând. Sabinus trimite împotriva lor arcaşii şi o cohortă germanică sicambră, folosită ca forţă auxiliară. Militarii germanici cântă de asemenea sălbatic şi fac un teribil vacarm, după obiceiurile lor (An., 4, 47, 2-3). Prin urmare, în mai multe rânduri, aici şi în alte pasaje, Tacit ne oferă date remarcabile despre comportarea tracilor.
Poppaeus Sabinus îşi ridică un castru de marş, mai aproape de duşmani, lăs⮤ în lagărele anterioare tracii care luptau de partea romanilor. ߩ aceştia erau nedisciplinaţi şi înclinaţi să prade (An., 4, 48, 1). Profitând de această situaţie, tracii răzvrătiţi atacă noaptea castrul ocupat de soldaţii din legiuni, dar sunt respinşi. çn schimb ei îşi masacraseră conaţionalii aflaţi de partea romanilor. Mulţi dintre aceştia dormeau în exteriorul întăriturilor. Rebelii îi ucid cu înverşunare, strigând că sunt transfugi şi trădători, care luptau ca să-şi aservească patria (An., 4, 48, 2). çn culori vii, pitoreşti, de fapt într-o naraţie ritmată retoric, Tacit prezintă riposta lui Poppaeus Sabinus. După ce şi-a desfăşurat armata în câmpie şi când a constatat că rebelii refuză o luptă deschisă, el i-a asediat în tabăra lor din munţi, în faţa cărora a ridicat o serie de redute de atac (An., 4, 49, 1). Le-a tăiat sursele de aprovizionare cu apă (An., 4, 49, 2-3). Această măsură brutală a pricinuit nu numai însetarea luptătorilor, ci şi a vitelor, care îi însoţeau: adiacere corpora hominum, quos uulnera, quos sitis permeret; pollui cuncta sanie, odore, contactu, ,,zăceau unele lângă altele trupurile oamenilor, pe care îi sfârşiseră rănile şi setea; toate erau spurcate de puroi, duhoare, molipsire” (An., 4, 49, 3). çntreaga artă a descripţiei taciteice, deosebit de proaspete şi de pregnante, se regăseşte într-o asemenea frază. Descurajarea a cuprins pe asediaţi, afectaţi de malum extremum, discordia, ,,răul cel mai însemnat, discordia” (An., 4, 50, 1). Unii traci voiau să capituleze, alţii se opuneau oricărei încercări de a se preda romanilor. çn cele din urmă, una dintre căpetenii, Dinis, se predă romanilor, împreună cu familia sa şi cu cei mai bătrâni dintre combatanţi. Tarsa şi anumiţi partizani ai săi se sinucid (An., 4, 50, 3). Dar un alt şef tânăr, Turesis, încearcă, împreună cu ai săi, să iasă din încercuire. Ei atacă noaptea, străduindu-se să spargă împresurarea prin strigăte teribile şi printr-un atac impetuos. Însă soldaţii romani rezistă (An., 4, 50, 4; 51, 1). Referindu-se la cumplita încleştare, Tacit remarcă în legătură cu romanii şi cu tracii: His partae uictoriae spes et, si cedant, insignatius flagitium, illis extrema iam salus et adsistentes plerique matres et coniuges earumque lamenta addunt animos. Nox aliis in audaciam, aliis ad formidinem opportuna; incerti ictus, uulnera improuisa; suorum atque hostium ignoratio et montis anfractu repercussae uelut a tergo uoces adeo cuncta miscuerant ut quaedam munimenta Romani quasi perrupta omiserint. Neque tamen peruasere hostes nisi admodum pauci; ceteros, deiecto promptissimo quoque aut saucio, adpetente iam luce, trusere in summa castelli, ubi tandem coacta deditio, ,,la romani domnea speranţa victoriei dobândite şi teama de o ruşine mai răsunătoare, dacă ar fi dat înapoi; pe traci îi îmbărbătau simţământul că se afla în joc singura mântuire cu putinţă şi, pentru cei mai mulţi, mamele şi soţiile, care erau de faţă, ca şi vaietele lor. Noaptea îi împingea pe unii spre cutezanţă, pe alţii spre spaimă loviturile erau nesigure, rănile neaşteptate; necunoşterea propriilor luptători şi a duşmanilor, precum şi ecoul munţilor amesteca în asemenea măsură strigătele, ca şi cum ar fi fost scoase din spate, încât romanii, crezând că au fost străpunse unele întărituri, le-au părăsit. N-au scăpat din încercuire decât foarte puţini vrăjmaşi. Pe ceilalţi, fiind ucişi sau răniţi cei mai viteji, la revărsatul zorilor, romanii i-au mânat spre vârful întăriturii lor şi, în cele din urmă, i-au constrâns să se predea” (An., 4, 51, 2-3). Locuitorii aşezărilor învecinate s-au supus de asemenea romanilor. Puţini răzvrătiţi au fost salvaţi de muntele Haemus sau de rigorile iernii. Rebeliunea era în orice caz lichidată. Este limpede că naraţia de mai sus, presărată de descripţii ale unor înfruntări militare, este aproape neobişnuit de lungă. Chiar dacă nu constituie cea mai performantă ,,pagină” din Tacit, această descripţie reliefează uzitarea iscusită a procedurilor amplificării retorice: evocarea elementelor naturii, inclusiv a nopţii, la Tacit de regulă sediul nenorocirilor şi al gândurilor malefice, ca şi utilizarea sunetelor, a efectelor auditive, controverse între actorii evenimentelor, antiteze, comparaţii, metafore şi metonimii, lexic foarte expresiv. Este limpede că Tacit aspiră să legitimeze anexarea din 46 d. C. a statului vasal.
Analelor apar foarte puţine alte aluzii la traci şi la regatul lor. Astfel ni se spune că, în anul 32, d. C., a murit la vârsta de optzeci de ani Lucius Calpurnius Piso, pontifex roman, înrudit cu familia imperială, fost consul în 15 î. C. (LIV., Perioch., 140; VELL., 2, 98, 1; TAC., An., 3, 68, 2; C.I.L., VI, 2023 a; 20743; XI, 1182 = I.L.S., 900) [9] . Istoricul arată că Piso decus triumphale in Thraecia meruerat, "meritase să obţină cinstea triumfului pentru ceea ce săvârşise în Tracia" (An., 6, 10, 3). Tacit se referă la anumite ciocniri cu tracii, posterioare consulatului lui Piso. Tracii fuseseră întotdeauna turbulenţi! Este posibil ca Tacit să se gândească la rezistenţe locale ale unor traci, care nu acceptaseră transformarea teritoriilor locuite de ei în regat clientelar.
În sfⲦ#351it, în Historiae, Tacit precizează că Thraecia, devenită provincie procuratoriană – desigur în 46 d. C. – ca şi alte secţiuni similare ale Imperiului s-a lăsat atrasă în războiul civil din 69 d. C., datorită presiunii exercitate asupra ei de către armatele învecinate (H., 1, 11, 2). Totodată istoricul scrie că faimosul Caecina, generalul lui Vitellius, a atacat şi i-a înfrânt pe helveţi, în 69 d. C. Refugiaţi pe un munte, au fost scoşi de acolo de o cohortă de auxiliari traci, pentru a fi ulterior masacraţi de auxiliarii germani şi rheţi (H., 1, 68, 2). Această cohortă auxiliară făcea parte din armata Rinului şi a putut fi ori cohors I Thracum Germanica ori chiar cohors VI Thracum [10] . Prin urmare, tracii de la sudul Balcanilor ajunseseră, cu sau fără voia lor, supuşi disciplinaţi ai Imperiului, care îşi îndeplineau fără şovăire serviciul militar în armata romană, foarte departe de locurile natale.
Într-adevăr nu ni s-au conservat textele în care Analele lui Tacit se refereau, poate pe larg, la procesul de anexare a Traciei. Lipseşte, pe de altă parte, orice aluzie la includerea aşa-numitei Ripa Thraciae în provincia Moesia. Acest fapt a survenit în urma evenimentelor produse în 46 d. C. În legătură cu scutirea de taxe împovărătoare, conferită Bizanţului, pe termen de cinci ani, şi cu suportul acordat de Claudiu acestui oraş, asociat spaţiului tracic, cum am arătat mai sus, Tacit face însă aluzie la bellum Thracicum, ,,răboiul tracic”, care precedase anexarea din 46 d. C. Marele istoric relatează următoarele: ... adnitente principe, qui Thraecio Bosporanoque bello recens fessos iuuandosque rettulit, ,,spri-jinindu-i principele, care a arătat că erau vlăguiţi de razboiul tracic şi bosforan, recent desfăşurat, şi că trebuiau ajutaţi” (An., 12, 63, 3). Desigur Claudiu susţinea demersul solilor Bizanţului, rostit în senat. Războiul bosforan fusese cel lansat de romani în Crimea, zona Mării de Azov şi în Ucraina împotriva lui Mithridates VIII, regele Bosforului Cimmerian. Ce se întâmplase de fapt în Tracia? În urma unui complot, urzit de Phythodoris II, soţia însăşi a lui Rhoemetalces III, acest rege fusese asasinat. În regat, puterea a fost preluată de facţiunea naţionalistă antiromană. Ceea ce a determinat, în 45 d. C., o considerabilă acumulare de forţe militare romane şi întreprinderea unui război energic, care a prilejuit lichidarea rezistenţei tracilor şi a regatului lor. Încât, la sfârşitul anului 46 d. C., Claudiu a fost ,,salutat” de soldaţii romani ca imperator pentru a douăsprezecea oară (C.I.L., V, 8002; IX, 5959). Numai izvoare literare tardive şi puţin importante se referă la bellum Thracicum şi la anexarea Traciei (EUS., VII, p. 180; Chronica Minora, ed. Th. Mommsen, IX, p. 412; XIII, p. 137; SYNCELLUS, ed. Dindorf, p. 631 etc.). De asemenea aluzii emerg şi din numeroase mărturii epigrafice (C.I.L., II, 2079; 3272 etc.). Prin anexare, gestionarii Imperiului au suprimat o sursă permanentă de turbulenţe în Balcani, o enclavă neromană şi au consolidat căile de comunicaţie între Europa şi Asia romană [11] . Totuşi nu numai Tacit, ci şi un basorelief, descoperit la Fiesole, care figurează un trofeu, asociază strâns între ele anexarea Traciei şi victoria din Bosforul Cimmerian [12] .
Prin urmare, cu ajutorul unei complexe şi destul de performante industrii retorice, Tacit scotea în relief barbaria unora dintre traci, care locuiseră în regatul clientelar, înfiinţat pentru ei de Aug?Ceea ce legitima anexarea statului lor în 46 d. C. Istoricul îi prezintă ca veşnic turbulenţi, animaţi de setea de putere şi de pradă, de cruzimi şi rapacităţi sălbatice, de o indisciplină organică. Tracii nu constituiseră o primejdie serioasă pentru Imperiu, ca dacii sau sarmaţii, însă stingheriseră desfăşurarea ordinei, disciplinei, intereselor şi civilizaţiei romane. Capacitatea lor militară îi apare ca relativ slabă, întemeiată pe atacuri rapide, dar dispersate şi nedisciplinate, însoţite de strigăte înspăim⮴ătoare, însă neputincioase în faţa tacticii militare romane. S-ar spune că suntem în prezenţa unui arhetip al muntenilor scoţieni ai secolului al XVIII-lea din armata lui Bonnie Prince Charlie, adică ultimul pretendent Stuart, Carol-Eduard. Care, în ciuda impetuozităţii şi răcnetelor scoase de ei, au fost zdrobiţi la Culloden, numai în douăzeci de minute, de trupele britanice regulate ale ducelui de Cumberland! [13] . Totuşi Tacit recunoaşte tracilor un anumit curaj, chiar un tenace ataşament faţă de libertăţile lor, fie ele şi barbare. Ca şi faţă de solul natal. Cum am arătat mai sus, Tacit s-a lăsat fascinat de pasiunea barbarilor pentru o formă de libertas, cu toate că necivilizată.

[1] ?Pentru acest regat tracic, vezi V. Scramuzza, The Emperor Claudius, Cambridge, 1940, pp. 180-181; E. Koestermann, op. cit., I, p. 493; E. Doruţiu-Boilă, op. cit., pp. 397-398; M. Danov, Tracia antică, trad. rom., Bucureşti, 1976, passim; Jerzy Kolendo, ,,Claude et l'annexion de la Thrace”, Claude de Lyon. Empereur romain, Actes du Colloque Paris-Nancy-Lyon, Novembre 1992, Réunis et publiés par Yves Burnand — Yann Le Bohec — Jean-Perre Martin, Paris, 1998, pp. 321-339, îndeosebi p. 323. Desigur bibliografia referitoare la regatul trac este deosebit de amplă: a se vedea Theodor Mommsen, ,,Reges Thraciae inde a Caesare dictatore, Ephemeris Epigraphica, 2, 1875, pp. 250-263; Hermann Dessau, ,,Reges Thraciae qui fuerint imperante Augusto”, ibid., 9, 1909, pp. 696-706; T. Ivanov, ,,Die trakisch-römischen politischen Beziehungen am Vorabend der römischen Herrschaft in Thrakien”, Studii Clasice, 2, 1961, pp. 95-98; R. D. Sullivan, ,,Thrace in the Eastern Dynastic Network”. Aufstieg und Niedergang der römischen Welt , 2, 7, Berlin-New York, 1979, pp. 186-211 etc. Pentru relaţiile dintre Bizanţ şi traci, vezi E. Koestermann, op. cit., III, pp. 215; 353. În ce priveşte politica dusă de Augúst şi Tiberiu în zona danubiană şi întemeierea provinciei Moesia, vezi Ioana Bogdan-Cătăniciu, ,,Die Klientel-Bevölkerung in Muntenia”, Acta Musaei Napocensis, 20, 1983, pp. 69-84, îndeosebi pp. 69-75; Alexandru Suceveanu, ,,Arruntius Claudianus et l'annexion romaine de la Dobroudja”, Ancient Society, 22, 1991, pp. 255-276.
[2] E. Koestermann, op. cit., I, p. 494; J. Kolendo, op. cit., pp. 327-328 (referitor la frontierele regatului şi la unele intervenţii ale acestuia la nord de Balcani); Eugen Cizek, Claudiu, Bucureşti, 2000, pp. 214-215.
[3] Pentru Pomponius Flaccus, cândva, în 15 î. C., legat de legiune în Moesia şi ulterior consul ordinarius, adică eponim, ca şi pentru văduva lui Cotys, Antonia Tryphaena, fiica lui Pythodoris, vezi V. cramuzza, op. cit., p. 181; E. Koestermann, op. cit., I, pp. 380-381. Referitor la disputele tragice între cei doi fraţi şi la urmările lor, vezi V. Scramuzza, op. cit., pp. 181-182; J. Kolendo, op. cit., pp. 323-329; E. Cizek, Claudiu, pp. 214-215.
[4] Vezi Mariana Băluţă-Skultety, „Titus Livius despre spaţiul carpato-dunărean în secolele al II-lea şi I î. e. n. ”, Romano-Dacica, I. Izvoarele antice ale istoriei României, ed. a 2-a, Bucureşti, 1992, pp. 59-97, îndeosebi pp. 71-96.
[5] Pentru fiii lui Cotys, vezi V. Scramuzza, op. cit., pp. 81-182; E. Koes-termann, op. cit., I, p. 381; J. Kolendo, op.cit., pp. 323-325. Cu privire la statele clientelare atribuite lor, vezi R. A, Sullivan, ,,Dynasts in Pontus”, Aufstieg... 2, 7, Berlin-New York, 1980, pp. 913-930, îndeosebi pp. 925-930; Ed. Frézouls, ,,La politique dynastique de Rome en Asie Mineure”, Ktema, 12, 1987, pp. 175-192.
[6] În ce priveşte Publius Vellaeus şi familia sa, inclusiv Lucius Iunius Silanus (C.I.L., V, 492 şi urm.), vezi V. Scramuzza, op. cit., pp. 181; 301, n. 18; E. Koestermann, op. cit., I, p. 494. Nu este imposibil ca Publius Vellaeus să fi fost rudă cu Velleius Paterculus, istoricul.
[7] Despre Sabinus, vezi E. Koestermann, op. cit., I, p. 254.
[8] E. Cizek, Istoria literaturii latine, p. 579; id., Histoire, p. 244. Pentru cauzele rebeliunii şi pentru desfăşurarea războiului, vezi, ca şi pentru răscoalele anterioare, mai ales V. Scramuzza, op. cit., pp. 182; 301, nn. 18-19; E. Koestermann, op. cit., II, pp. 153-155; J. Kolendo, op. cit., pp. 324-330.
[9] Pentru Lucius Piso, vezi E. Koestermann, op. cit., II, p. 264.
[10] Cum arată H. Heubner, op. cit., I, p. 145.
[11] Pentru uciderea lui Rhoemetalces III, bellum Thracicum şi anexarea regatului, a se vedea V. Scramuzza, op. cit., pp. 182-184; 301-302, n. 21; J. Le Gall - M. Le Glay, op. cit., pp. 180; 303-306; Barbara Levick, Claudius, London, 1990, p. 157; M. Christol - D. Nony, op. cit., p. 145; Bengt E. Thomasson, "Provinces et gouverneurs sous Claude", Claude de Lyon, pp. 229-242, în speţă p. 232; J. Kolendo, op. cit., pp. 321-330; E. Cizek, Claudiu, pp. 215-216.
[12] Relativ la acest trofeu, vezi Gilbert-Charles Picard, Les trophées romains. Contribution à l'étude de l'histoire de la religion et de l'art triomphal à Rome, Paris, 1957, pp. 333-335.
[13] Referitor la utilitatea unor asemenea comparaţii surprinzătoare, menite să împrospăteze metodologia istoriei, în spiritul istoriografiei experimentale, vezi culegerea de studii Alter Histoire. Essai d'histoire expérimentale, sub direcţia lui Daniel S. Milo şi Alain Boureau, Paris, 1991, passim.