luni, 26 aprilie 2010

Tracii la Tacit

Prof.Dr. Eugen Cizek

Moesia fusese ocupată de romani în ultimii ani ai erei precreştine şi plasată sub autoritatea unui comandant militar, în speţă cea a proconsulului Macedoniei. Abia în anul 15 d. C., Tiberiu a înfiinţat aici provincia Moesia care se întindea la est numai p⮦#259 la Dimum, adică p⮦#259 la o linie situată între Oescus şi Novae. Zona, care se situa la est de Dimum, numită Ripa Thraciae, din care făcea parte şi actualul teritoriu al Dobrogei, a trecut sub controlul autorităţilor romane. Chiar dacă uneori, după 15 d. C., regii Traciei au putut interveni la nord de Balcani. Pe când ţărmul Marii Negre, sub denumirea de Prefectura orae Maritimae, a fost pus iniţial sub controlul proconsulului Macedoniei, ca să treacă ulterior sub autoritatea guvernatorului Moesiei. Mai cu seamă la sud de lanţul Balcanilor a funcţionat ca regat clientelar, după 15 î. C., cel al tracilor, influenţaţi de civilizaţia elenică. De altfel regatul trac avea vechi şi strânse legături cu oraşul grecesc al Bizanţului, care era ataşat provinciei romane a Bithyniei (An., 12, 62-63 şi PLIN., Ep., 10, 43-44); de aceea, la un moment dat, Tacit caracterizase Bizanţul ca Thracia urbs, "oraş tracic" (An., 2, 54, 1). Germanicus vizitase atât Bizanţul, cât şi Perinthus, care este de asemenea prezentat ca un oraş tracic (ibid.). Perinthus se afla într-adevăr pe ţărmul tracic, dar fusese întemeiat de grecii din Samos, în 599 d. C. În vreme ce Bizanţul fusese fundat de colonişti proveniţi din Megara, în 667 î. C. Regatul trac a subsistat până în 46 d. C., când împăratul Claudiu a anexat această enclavă în teritorii romane şi l-a transformat în provincie romană [1] . Disensiunile interne, care divizau pe traci, i-au exasperat pe romani şi au jucat un rol important în suprimarea autonomiei acestui mic stat clientelar, populat de diverse triburi. Odrisii, unul dintre cele mai importante triburi tracice, locuiau în câmpie, pe ambele maluri ale fluviului Hebrus, azi Mariţa, Bulgaria actuală, unde se afla şi oraşul Philippopolis, cândva mărit şi rebotezat de Filip al II-lea al Macedoniei. Sub suzeranitatea romanilor, Philippopolis a devenit capitala Traciei [2] .
Tacit aminteşte că regatul trac clientelar avusese ca monarh pe Rhoemetalces, care sprijinise întotdeauna pe romani (An., 2, 64, 2; dar şi DC, 55, 30, 6). între 16 şi 11 î. C., tracii, revoltaţi împotriva propriei lor dinastii regale, luptaseră împotriva forţelor militare romane. La moartea acestui ,,basileu”, survenită în 12 d. C., Augúst împărţise regatul clientelar între Rhescuporis, fratele defunctului, şi Cotys, fiul regelui mort. În această diviziune, lui Cotys i-au revenit pământurile cele mai fertile, oraşele şi ţinuturile civilizate, situate în apropierea aşezărilor greceşti, aflate în sud-estul Traciei. În schimb regiunile cele mai sălbatice, puţin cultivate, din munţii Rhodope, au revenit lui Rhescuporis. De altminteri şi cei doi regi aveau firi pe măsura stăpânirii lor. Cotys avea, după Tacit, un caracter mite et amoenum, ,,blând şi plăcut. Pe când Rhescuporis era înzestrat cu un temperament atrox, auidum et societatis impatiens, ,,crud, lacom şi nesociabil” (An., 2, 64, 2). Iniţial între cei doi regi a domnit o subdola concordia "înţelegere vicleană". Până la moartea lui Augúst, deşi Rhescuporis dorea să uzurpe bunurile lui Cotys, el n-a îndrăznit să-şi atace pe faţă nepotul. După întronarea lui Tiberiu, acest monarh atrox a lansat cete de tâlhari, a început să distrugă castella, aşezările întărite, ca să provoace un război împotriva lui Cotys (An., 2, 64, 3). Tiberiu încearcă o politică de reconciliere a celor doi regi. Rhescuporis îşi invită nepotul la o întrevedere menită să aducă împăcarea. çnsă când are loc întrevederea, el îşi arestează nepotul, care, pus în lanţuri, invocă în zadar zeii ospitalităţii şi pe cei ai familiei regale (An., 2, 65, 1-3). Tiberiu perseverează fără rezultate în politica de reconciliere, căci Rhescuporis îşi ucide nepotul şi asumă controlul asupra întregului regat (An., 2, 65, 1). çn sfârşit, principele numeşte guvernator al Moesiei pe Pomponius Flaccus (An., 2, 66, 2), care pătrunde în Tracia şi, datorită unei manevre abile, îl arestează pe Rhescuporis şi-l trimite la Roma, unde acesta este acuzat în senat de văduva lui Cotys (An., 2, 67, 1-2). Este trimis în exil la Alexandria, unde, în urma unei tentative de evadare, este executat (An., 2, 67, 3) [3] . Întretimp Tracia fusese din nou împărţită de romani între fiul lui Rhescuporis, Rhoemetalces al II-lea, care va domni între 19 şi 26 d. C., şi copiii lui Cotys. Cum aceştia erau încă nevârstnici, sunt puşi sub tutela unui senator, fost praetor roman, Trebellenus sau Trebellienus Rufus (An., 2, 67, 2;ibid., 3, 38, 3; 6, 39, 1; C.I.L., V, 1878), după exemplul odinioară furnizat de Marcus Lepidus, tutore al fiilor unuia dintre Ptolemeii Egiptului. Un asemenea straniu episod de succesiune dinastică, petrecut în anul 19 d. C., denotă nu numai cruzimea aprigă şi vicleană a luptelor intestine dintre traci pentru domnia unui stat înzestrat cu o autonomie mai degrabă formală. El amintea romanlor de ferocitatea pe care ei o atribuiau de multă vreme tracilor [4] . De asemenea se reliefa consolidarea intensivă a controlului roman asupra regatului trac, care nu putea conduce ineluctabil decât la anexarea acestui mic stat clientelar.
Dar luptele pentru tronul Traciei şi tulburările nu au încetat. Cotys avusese trei fii: Rhoemetalces al III-lea, Polemo al II-lea şi Cotys. Acest fapt este ilustrat de o inscripţie provenită de la Cyzicus (I.G.R.R., IV, 145). Ar fi fost strophoi kaì hetaµroi ai lui Gaius-Caligula. Ei au fost educaţi în Italia, de altfel împreună cu Gaius-Caligula. Au devenit majori abia în 37 d. C. çnsă numai Rhoemetalces al III-lea a domnit în Tracia, deoarece Polemo a devenit rege al Pontului, iar Cotys a fost întronat de romani în Armenia Minor (DC, 59, 12, 2) [5] . Oricum, în anul 21 d. C., starea de rebeliune permanentă, în care ajunseseră să trăiască tracii, după moartea lui Rhescuporis, s-a agravat în mod simţitor. De altfel, în acelaşi an, Tiberiu trimisese, într-un sever exil, pe o insulă, un notabil al Macedoniei, numit Antistius Vetus, care fusese amestecat în planurile lui Rhescuporis, ce vizau declanşarea unui război tracic împotriva Imperiului (An., 3, 38, 2). Apare deci destul de limpede că Rhescuporis nu voise numai domnia întregului regat trac, ci şi înlăturarea controlului roman asupra lui.
De fapt gestiunea Traciei, încredinţată lui Rhoemetalces al II-lea, care, spre deosebire de tatăl lui, era filoroman, şi lui Trebellienus Rufus nemulţumise profund triburile tracilor. Aceştia îi învinuiau pe cei doi cⲭuitori că lasă nepedepsite daunele ? iniurias ? aduse tracilor (An., 3, 38, 3). Apoi istoricul adaugă: Caelaletae, Odrusaeque et Dii, ualidae nationes, arma cepere, ducibus diuersis et paribus inter se per ignobilitatem; quae causa fuit ne in bellum atrox coalescerent, ,,Celaletii, odrisii şi dii, seminţii puternice, au luat armele, sub conducerea unor căpetenii diferite, dar egale între ele printr-o obârşie de rând; din care pricină nu s-au putut uni între ele în vederea unui război cumplit” (An., 3, 38, 4). Dar sediţiunea, izbucnită chiar în ordine dispersată, a cuprins întreaga Tracie. Anumiţi rebeli au trecut munţii Haemus, Balcanii de azi, pentru a incita la răscoală populaţii aflate departe; cei mai mulţi au asediat în Philippopolis pe regele Rhoemetalces al II-lea (ibid.). çnsă noul guvernator al Moesiei, Publius Vellaeus, urmaş al lui Pompeius Flaccus [6] , a trimis cavaleria auxiliară şi cohortele de infanterie uşoară împotriva cetelor de insurgenţi, care bântuiau în Tracia. Guvernatorul însuşi a condus o legiune, pentru a despresura Philippopolis (An., 3, 39, 2). Răsculaţii, puşi pe pradă, au fost masacraţi, iar discordiile dintre asediatori, un contraatac oportun al lui Rhoemetalces, sosirea legiunii au determinat zdrobirea insurecţiei. çncât Tacit declară cu satisfacţie: neque aciem aut proelium dici decuerit, in quo semermi ac palantes trucidati sunt sine nostro sanguine, ,,nici nu s-ar cuveni să numim bătălie sau luptă adevărată aceasta în care oameni prost înarmaţi şi rătăcitori au fost masacraţi fără pierderi de sânge printre ai noştri” (ibid.). Aşadar Tacit adaugă aprecierilor formulate anterior despre traci observaţii privind nu numai atitudinea antiromană şi propensiunea spre tulburări, ci şi reliefarea capacităţilor militare reduse. Cauza este căutată în neputinţa de a-şi uni forţele, în indisciplină şi în discordiile intestine, pe care, cu manifestă bucurie, le consideră, în toate scrierile lui, ca atribute fundamentale ale barbarilor, germani, britanni etc.
Totuşi perturbarea vieţii regatului n-a încetat în Tracia clientelară. C⮤ figurează starea Imperiului şi a vasalilor lui în anul 23 d. C., Tacit aminteşte că Tracia era stăp⮩tă de Rhoemetalces şi de copiii lui Cotys. Două legiuni se aflau în Pannonia şi alte două în Moesia şi în Dalmaţia (An., 4, 5, 3). Dar o nouă şi amplă răscoală a izbucnit în Tracia anului 26 d. C. Cel ce izbutise să zdrobească pe insurgenţi, care duceau o viaţă deosebit de sălbatică – ferocius ? în munţi, adică Gaius Poppaeus Sabinus, a primit ca răsplată triumphi insignia, "ornamentele triumfale" (An., 4, 46, 1). El fusese consul ordinarius în 9 î. C. şi guvernator al Moesiei. Era bunicul pe linie maternă al Poppaeei, amanta şi ulterior soţia lui Nero [7] . Causa motus, "pricina mişcării" a consistat, după Tacit, în afară de caracterul acestor oameni, hominum ingenium, în recrutările lor numeroase – dilectus ? în armata romană. Căci tracii erau obişnuiţi să nu dea decⴠo foarte relativă ascultare regilor lor, să trimită Romei doar trupe auxiliare comandate de ofiţeri din seminţia lor şi să poarte război numai împotriva vecinilor (ibid.,). çnsă a intervenit un factor nou: ac tum rumor incesserat fore ut disiecti aliisque nationibus permixti diuersas in terras traherentur, ,,or atunci se răspândise zvonul că vor fi împrăştiaţi şi că, foarte amestecaţi cu alte seminţii, vor fi târâţi pe cele mai felurite meleaguri” (An., 4, 46, 2). çntr-adevăr romanii, în acea vreme, aveau obiceiul să-şi trimită militarii departe de teritoriile lor natale. La aceasta se adaugă faptul că rumor operează în textele lui Tacit ca un factor cauzal important [8] . çntr-o primă fază, tracii au trimis romanilor delegaţi, care să-i asigure de prietenia şi supunerea lor, dar să le declare că nu pot suporta noi poveri şi servitudinea, ca nişte învinşi: aveau arme, oameni şi erau hotărâţi să trăiască liber sau să moară. Le-au arătat autorităţilor romane culmile stâncilor fortificate, unde îşi concentraseră rudele şi nevestele. Ameninţau deci cu război sângeros (ibid.,). Aşadar Tacit consemnează din nou ataşamentul tracilor faţă de pământul natal, un anumit spirit de independenţă şi o reală pasiune pentru libertate. S-ar spune că asemenea sentimente l-au impresionat până la un anumit punct. çn continuare, istoricul arată că Sabinus răspunde pe un ton conciliant. çnsă când Pomponius Labeo soseşte din Moesia cu o legiune şi când este sprijinit de forţele regelui Rhoemetalces al II-lea, la care se adaugă propriile trupe, Sabinus atacă pe tracii rebeli, fără a le pricinui pierderi serioase (An., 4, 47, 1). Construieşte un castru şi întăreşte un munte. Totuşi insurgenţii traci veneau până în proximitatea taberelor, cântând şi dansând. Sabinus trimite împotriva lor arcaşii şi o cohortă germanică sicambră, folosită ca forţă auxiliară. Militarii germanici cântă de asemenea sălbatic şi fac un teribil vacarm, după obiceiurile lor (An., 4, 47, 2-3). Prin urmare, în mai multe rânduri, aici şi în alte pasaje, Tacit ne oferă date remarcabile despre comportarea tracilor.
Poppaeus Sabinus îşi ridică un castru de marş, mai aproape de duşmani, lăs⮤ în lagărele anterioare tracii care luptau de partea romanilor. ߩ aceştia erau nedisciplinaţi şi înclinaţi să prade (An., 4, 48, 1). Profitând de această situaţie, tracii răzvrătiţi atacă noaptea castrul ocupat de soldaţii din legiuni, dar sunt respinşi. çn schimb ei îşi masacraseră conaţionalii aflaţi de partea romanilor. Mulţi dintre aceştia dormeau în exteriorul întăriturilor. Rebelii îi ucid cu înverşunare, strigând că sunt transfugi şi trădători, care luptau ca să-şi aservească patria (An., 4, 48, 2). çn culori vii, pitoreşti, de fapt într-o naraţie ritmată retoric, Tacit prezintă riposta lui Poppaeus Sabinus. După ce şi-a desfăşurat armata în câmpie şi când a constatat că rebelii refuză o luptă deschisă, el i-a asediat în tabăra lor din munţi, în faţa cărora a ridicat o serie de redute de atac (An., 4, 49, 1). Le-a tăiat sursele de aprovizionare cu apă (An., 4, 49, 2-3). Această măsură brutală a pricinuit nu numai însetarea luptătorilor, ci şi a vitelor, care îi însoţeau: adiacere corpora hominum, quos uulnera, quos sitis permeret; pollui cuncta sanie, odore, contactu, ,,zăceau unele lângă altele trupurile oamenilor, pe care îi sfârşiseră rănile şi setea; toate erau spurcate de puroi, duhoare, molipsire” (An., 4, 49, 3). çntreaga artă a descripţiei taciteice, deosebit de proaspete şi de pregnante, se regăseşte într-o asemenea frază. Descurajarea a cuprins pe asediaţi, afectaţi de malum extremum, discordia, ,,răul cel mai însemnat, discordia” (An., 4, 50, 1). Unii traci voiau să capituleze, alţii se opuneau oricărei încercări de a se preda romanilor. çn cele din urmă, una dintre căpetenii, Dinis, se predă romanilor, împreună cu familia sa şi cu cei mai bătrâni dintre combatanţi. Tarsa şi anumiţi partizani ai săi se sinucid (An., 4, 50, 3). Dar un alt şef tânăr, Turesis, încearcă, împreună cu ai săi, să iasă din încercuire. Ei atacă noaptea, străduindu-se să spargă împresurarea prin strigăte teribile şi printr-un atac impetuos. Însă soldaţii romani rezistă (An., 4, 50, 4; 51, 1). Referindu-se la cumplita încleştare, Tacit remarcă în legătură cu romanii şi cu tracii: His partae uictoriae spes et, si cedant, insignatius flagitium, illis extrema iam salus et adsistentes plerique matres et coniuges earumque lamenta addunt animos. Nox aliis in audaciam, aliis ad formidinem opportuna; incerti ictus, uulnera improuisa; suorum atque hostium ignoratio et montis anfractu repercussae uelut a tergo uoces adeo cuncta miscuerant ut quaedam munimenta Romani quasi perrupta omiserint. Neque tamen peruasere hostes nisi admodum pauci; ceteros, deiecto promptissimo quoque aut saucio, adpetente iam luce, trusere in summa castelli, ubi tandem coacta deditio, ,,la romani domnea speranţa victoriei dobândite şi teama de o ruşine mai răsunătoare, dacă ar fi dat înapoi; pe traci îi îmbărbătau simţământul că se afla în joc singura mântuire cu putinţă şi, pentru cei mai mulţi, mamele şi soţiile, care erau de faţă, ca şi vaietele lor. Noaptea îi împingea pe unii spre cutezanţă, pe alţii spre spaimă loviturile erau nesigure, rănile neaşteptate; necunoşterea propriilor luptători şi a duşmanilor, precum şi ecoul munţilor amesteca în asemenea măsură strigătele, ca şi cum ar fi fost scoase din spate, încât romanii, crezând că au fost străpunse unele întărituri, le-au părăsit. N-au scăpat din încercuire decât foarte puţini vrăjmaşi. Pe ceilalţi, fiind ucişi sau răniţi cei mai viteji, la revărsatul zorilor, romanii i-au mânat spre vârful întăriturii lor şi, în cele din urmă, i-au constrâns să se predea” (An., 4, 51, 2-3). Locuitorii aşezărilor învecinate s-au supus de asemenea romanilor. Puţini răzvrătiţi au fost salvaţi de muntele Haemus sau de rigorile iernii. Rebeliunea era în orice caz lichidată. Este limpede că naraţia de mai sus, presărată de descripţii ale unor înfruntări militare, este aproape neobişnuit de lungă. Chiar dacă nu constituie cea mai performantă ,,pagină” din Tacit, această descripţie reliefează uzitarea iscusită a procedurilor amplificării retorice: evocarea elementelor naturii, inclusiv a nopţii, la Tacit de regulă sediul nenorocirilor şi al gândurilor malefice, ca şi utilizarea sunetelor, a efectelor auditive, controverse între actorii evenimentelor, antiteze, comparaţii, metafore şi metonimii, lexic foarte expresiv. Este limpede că Tacit aspiră să legitimeze anexarea din 46 d. C. a statului vasal.
Analelor apar foarte puţine alte aluzii la traci şi la regatul lor. Astfel ni se spune că, în anul 32, d. C., a murit la vârsta de optzeci de ani Lucius Calpurnius Piso, pontifex roman, înrudit cu familia imperială, fost consul în 15 î. C. (LIV., Perioch., 140; VELL., 2, 98, 1; TAC., An., 3, 68, 2; C.I.L., VI, 2023 a; 20743; XI, 1182 = I.L.S., 900) [9] . Istoricul arată că Piso decus triumphale in Thraecia meruerat, "meritase să obţină cinstea triumfului pentru ceea ce săvârşise în Tracia" (An., 6, 10, 3). Tacit se referă la anumite ciocniri cu tracii, posterioare consulatului lui Piso. Tracii fuseseră întotdeauna turbulenţi! Este posibil ca Tacit să se gândească la rezistenţe locale ale unor traci, care nu acceptaseră transformarea teritoriilor locuite de ei în regat clientelar.
În sfⲦ#351it, în Historiae, Tacit precizează că Thraecia, devenită provincie procuratoriană – desigur în 46 d. C. – ca şi alte secţiuni similare ale Imperiului s-a lăsat atrasă în războiul civil din 69 d. C., datorită presiunii exercitate asupra ei de către armatele învecinate (H., 1, 11, 2). Totodată istoricul scrie că faimosul Caecina, generalul lui Vitellius, a atacat şi i-a înfrânt pe helveţi, în 69 d. C. Refugiaţi pe un munte, au fost scoşi de acolo de o cohortă de auxiliari traci, pentru a fi ulterior masacraţi de auxiliarii germani şi rheţi (H., 1, 68, 2). Această cohortă auxiliară făcea parte din armata Rinului şi a putut fi ori cohors I Thracum Germanica ori chiar cohors VI Thracum [10] . Prin urmare, tracii de la sudul Balcanilor ajunseseră, cu sau fără voia lor, supuşi disciplinaţi ai Imperiului, care îşi îndeplineau fără şovăire serviciul militar în armata romană, foarte departe de locurile natale.
Într-adevăr nu ni s-au conservat textele în care Analele lui Tacit se refereau, poate pe larg, la procesul de anexare a Traciei. Lipseşte, pe de altă parte, orice aluzie la includerea aşa-numitei Ripa Thraciae în provincia Moesia. Acest fapt a survenit în urma evenimentelor produse în 46 d. C. În legătură cu scutirea de taxe împovărătoare, conferită Bizanţului, pe termen de cinci ani, şi cu suportul acordat de Claudiu acestui oraş, asociat spaţiului tracic, cum am arătat mai sus, Tacit face însă aluzie la bellum Thracicum, ,,răboiul tracic”, care precedase anexarea din 46 d. C. Marele istoric relatează următoarele: ... adnitente principe, qui Thraecio Bosporanoque bello recens fessos iuuandosque rettulit, ,,spri-jinindu-i principele, care a arătat că erau vlăguiţi de razboiul tracic şi bosforan, recent desfăşurat, şi că trebuiau ajutaţi” (An., 12, 63, 3). Desigur Claudiu susţinea demersul solilor Bizanţului, rostit în senat. Războiul bosforan fusese cel lansat de romani în Crimea, zona Mării de Azov şi în Ucraina împotriva lui Mithridates VIII, regele Bosforului Cimmerian. Ce se întâmplase de fapt în Tracia? În urma unui complot, urzit de Phythodoris II, soţia însăşi a lui Rhoemetalces III, acest rege fusese asasinat. În regat, puterea a fost preluată de facţiunea naţionalistă antiromană. Ceea ce a determinat, în 45 d. C., o considerabilă acumulare de forţe militare romane şi întreprinderea unui război energic, care a prilejuit lichidarea rezistenţei tracilor şi a regatului lor. Încât, la sfârşitul anului 46 d. C., Claudiu a fost ,,salutat” de soldaţii romani ca imperator pentru a douăsprezecea oară (C.I.L., V, 8002; IX, 5959). Numai izvoare literare tardive şi puţin importante se referă la bellum Thracicum şi la anexarea Traciei (EUS., VII, p. 180; Chronica Minora, ed. Th. Mommsen, IX, p. 412; XIII, p. 137; SYNCELLUS, ed. Dindorf, p. 631 etc.). De asemenea aluzii emerg şi din numeroase mărturii epigrafice (C.I.L., II, 2079; 3272 etc.). Prin anexare, gestionarii Imperiului au suprimat o sursă permanentă de turbulenţe în Balcani, o enclavă neromană şi au consolidat căile de comunicaţie între Europa şi Asia romană [11] . Totuşi nu numai Tacit, ci şi un basorelief, descoperit la Fiesole, care figurează un trofeu, asociază strâns între ele anexarea Traciei şi victoria din Bosforul Cimmerian [12] .
Prin urmare, cu ajutorul unei complexe şi destul de performante industrii retorice, Tacit scotea în relief barbaria unora dintre traci, care locuiseră în regatul clientelar, înfiinţat pentru ei de Aug?Ceea ce legitima anexarea statului lor în 46 d. C. Istoricul îi prezintă ca veşnic turbulenţi, animaţi de setea de putere şi de pradă, de cruzimi şi rapacităţi sălbatice, de o indisciplină organică. Tracii nu constituiseră o primejdie serioasă pentru Imperiu, ca dacii sau sarmaţii, însă stingheriseră desfăşurarea ordinei, disciplinei, intereselor şi civilizaţiei romane. Capacitatea lor militară îi apare ca relativ slabă, întemeiată pe atacuri rapide, dar dispersate şi nedisciplinate, însoţite de strigăte înspăim⮴ătoare, însă neputincioase în faţa tacticii militare romane. S-ar spune că suntem în prezenţa unui arhetip al muntenilor scoţieni ai secolului al XVIII-lea din armata lui Bonnie Prince Charlie, adică ultimul pretendent Stuart, Carol-Eduard. Care, în ciuda impetuozităţii şi răcnetelor scoase de ei, au fost zdrobiţi la Culloden, numai în douăzeci de minute, de trupele britanice regulate ale ducelui de Cumberland! [13] . Totuşi Tacit recunoaşte tracilor un anumit curaj, chiar un tenace ataşament faţă de libertăţile lor, fie ele şi barbare. Ca şi faţă de solul natal. Cum am arătat mai sus, Tacit s-a lăsat fascinat de pasiunea barbarilor pentru o formă de libertas, cu toate că necivilizată.

[1] ?Pentru acest regat tracic, vezi V. Scramuzza, The Emperor Claudius, Cambridge, 1940, pp. 180-181; E. Koestermann, op. cit., I, p. 493; E. Doruţiu-Boilă, op. cit., pp. 397-398; M. Danov, Tracia antică, trad. rom., Bucureşti, 1976, passim; Jerzy Kolendo, ,,Claude et l'annexion de la Thrace”, Claude de Lyon. Empereur romain, Actes du Colloque Paris-Nancy-Lyon, Novembre 1992, Réunis et publiés par Yves Burnand — Yann Le Bohec — Jean-Perre Martin, Paris, 1998, pp. 321-339, îndeosebi p. 323. Desigur bibliografia referitoare la regatul trac este deosebit de amplă: a se vedea Theodor Mommsen, ,,Reges Thraciae inde a Caesare dictatore, Ephemeris Epigraphica, 2, 1875, pp. 250-263; Hermann Dessau, ,,Reges Thraciae qui fuerint imperante Augusto”, ibid., 9, 1909, pp. 696-706; T. Ivanov, ,,Die trakisch-römischen politischen Beziehungen am Vorabend der römischen Herrschaft in Thrakien”, Studii Clasice, 2, 1961, pp. 95-98; R. D. Sullivan, ,,Thrace in the Eastern Dynastic Network”. Aufstieg und Niedergang der römischen Welt , 2, 7, Berlin-New York, 1979, pp. 186-211 etc. Pentru relaţiile dintre Bizanţ şi traci, vezi E. Koestermann, op. cit., III, pp. 215; 353. În ce priveşte politica dusă de Augúst şi Tiberiu în zona danubiană şi întemeierea provinciei Moesia, vezi Ioana Bogdan-Cătăniciu, ,,Die Klientel-Bevölkerung in Muntenia”, Acta Musaei Napocensis, 20, 1983, pp. 69-84, îndeosebi pp. 69-75; Alexandru Suceveanu, ,,Arruntius Claudianus et l'annexion romaine de la Dobroudja”, Ancient Society, 22, 1991, pp. 255-276.
[2] E. Koestermann, op. cit., I, p. 494; J. Kolendo, op. cit., pp. 327-328 (referitor la frontierele regatului şi la unele intervenţii ale acestuia la nord de Balcani); Eugen Cizek, Claudiu, Bucureşti, 2000, pp. 214-215.
[3] Pentru Pomponius Flaccus, cândva, în 15 î. C., legat de legiune în Moesia şi ulterior consul ordinarius, adică eponim, ca şi pentru văduva lui Cotys, Antonia Tryphaena, fiica lui Pythodoris, vezi V. cramuzza, op. cit., p. 181; E. Koestermann, op. cit., I, pp. 380-381. Referitor la disputele tragice între cei doi fraţi şi la urmările lor, vezi V. Scramuzza, op. cit., pp. 181-182; J. Kolendo, op. cit., pp. 323-329; E. Cizek, Claudiu, pp. 214-215.
[4] Vezi Mariana Băluţă-Skultety, „Titus Livius despre spaţiul carpato-dunărean în secolele al II-lea şi I î. e. n. ”, Romano-Dacica, I. Izvoarele antice ale istoriei României, ed. a 2-a, Bucureşti, 1992, pp. 59-97, îndeosebi pp. 71-96.
[5] Pentru fiii lui Cotys, vezi V. Scramuzza, op. cit., pp. 81-182; E. Koes-termann, op. cit., I, p. 381; J. Kolendo, op.cit., pp. 323-325. Cu privire la statele clientelare atribuite lor, vezi R. A, Sullivan, ,,Dynasts in Pontus”, Aufstieg... 2, 7, Berlin-New York, 1980, pp. 913-930, îndeosebi pp. 925-930; Ed. Frézouls, ,,La politique dynastique de Rome en Asie Mineure”, Ktema, 12, 1987, pp. 175-192.
[6] În ce priveşte Publius Vellaeus şi familia sa, inclusiv Lucius Iunius Silanus (C.I.L., V, 492 şi urm.), vezi V. Scramuzza, op. cit., pp. 181; 301, n. 18; E. Koestermann, op. cit., I, p. 494. Nu este imposibil ca Publius Vellaeus să fi fost rudă cu Velleius Paterculus, istoricul.
[7] Despre Sabinus, vezi E. Koestermann, op. cit., I, p. 254.
[8] E. Cizek, Istoria literaturii latine, p. 579; id., Histoire, p. 244. Pentru cauzele rebeliunii şi pentru desfăşurarea războiului, vezi, ca şi pentru răscoalele anterioare, mai ales V. Scramuzza, op. cit., pp. 182; 301, nn. 18-19; E. Koestermann, op. cit., II, pp. 153-155; J. Kolendo, op. cit., pp. 324-330.
[9] Pentru Lucius Piso, vezi E. Koestermann, op. cit., II, p. 264.
[10] Cum arată H. Heubner, op. cit., I, p. 145.
[11] Pentru uciderea lui Rhoemetalces III, bellum Thracicum şi anexarea regatului, a se vedea V. Scramuzza, op. cit., pp. 182-184; 301-302, n. 21; J. Le Gall - M. Le Glay, op. cit., pp. 180; 303-306; Barbara Levick, Claudius, London, 1990, p. 157; M. Christol - D. Nony, op. cit., p. 145; Bengt E. Thomasson, "Provinces et gouverneurs sous Claude", Claude de Lyon, pp. 229-242, în speţă p. 232; J. Kolendo, op. cit., pp. 321-330; E. Cizek, Claudiu, pp. 215-216.
[12] Relativ la acest trofeu, vezi Gilbert-Charles Picard, Les trophées romains. Contribution à l'étude de l'histoire de la religion et de l'art triomphal à Rome, Paris, 1957, pp. 333-335.
[13] Referitor la utilitatea unor asemenea comparaţii surprinzătoare, menite să împrospăteze metodologia istoriei, în spiritul istoriografiei experimentale, vezi culegerea de studii Alter Histoire. Essai d'histoire expérimentale, sub direcţia lui Daniel S. Milo şi Alain Boureau, Paris, 1991, passim.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu